Bunelul, vânătoarea şi soba

În copilăria mea, toată educaţia noastă a copiilor, rămânea pe seama şi capul mamei, căci tata, fiind brigadier în colhoz de când mă ţin minte, mai toate zilele (pentru el nu erau sărbători sau duminici), se afla pe câmpurile colhozului. Nu pot să spun categoric de ceilalţi ai casei cum gândeau, dar eu mă bucuram, că tata lipsea mai mult de acasă. Căci mama, oricând seara, când venea ca toată lumea de la prăşit, rămânea mamă, şi niciodată nu ne pedepsea. Dar, necătând la toate câte noi făceam, nu ne demasca, cu toate că, dacă era vreo şotie fără pereche, aşa zicea mama, cum înţeleg acum, (ne băteam, ne jucam cu mingea prin casă şi stricam vreun geam, sau n-o ascultam), nu putea să ascundă de tata.

Oare nu era clar, că mama şi aşa ne apăra, dar aşa eram noi atunci în vârsta copilăriei fragede, când nici nu ne dădeam seama ce facem câteodată, nu să mai fim capabili, ca mama să se bizuie pe noi ca pe cineva, mai mare. Şi acum ţin minte, cum ea ne zicea, iar acum înţeleg că astfel ne proteja, spunându-ne:

-Vine tat-to şi vă aranjează pe toţi după meritele pe care le aveţi, după care noi ne ogoiam puţin, ne cătam de treabă pe un timp, dar nu pe mult, căci numai trebuia mama să uite puţin de noi, căutându-şi de treburile ei, că noi începeam a ne zbânţui din nou. Iar mama continua să-şi facă lucrul ei, care, după mine, îmi părea că n-avea sfârşit niciodată, decât doar se termina ziua, şi vrei nu vrei, trebuia să meargă la culcare. Iar lucrul ei, cum se spune era cu vârf şi îndesat. Ne ocăra oleacă, după care începeam din nou, a ne face de cap, ca şi când nici nu le-am făcut până acum. Dar spre mirarea mea, când venea tata, mama nu scotea o vorbă despre cele ce noi am făcut toată ziulica, cu excepţie, când urmările năzbâtiilor noastre nu puteau fi ascunse de ea, căci se vedeau de la o poştă (stricată o sticlă de la geam sau aruncat praf de puşcă sau patroane în sobă ca să explodeze, şi multe, multe altele...

Ţin minte, într-o zi, am pus în foc mai mult praf de puşcă, decât puneam altă dată, (ştiam unde se află în pod). Şi era atât de mult, că uneori îl schimbam cu băieţii mai mari din mahala ori la club, pe prăsade, gutuie, de care noi nu aveam în grădină. Şi de câte ori am făcut-o, n-au dat de lipsa prafului, că nu este, sau, bunelul, ca-ntotdeauna, ne acoperea de la orişice năzbâtie. Şi, cred eu, după atâţia ani trăiţi fără el, să fi ştiut el, cât de mult m-a ajutat anume cu astfel de educaţie, care astăzi îi spune democraţie. Eu, chiar atunci am înţeles, că această educaţie se mizează doar pe bunul simţ, pe încredere reciprocă şi bunăvoinţă, ceea ce la bunel era ca un izvor fără sfârşit.

Chit, că bunelul mai era şi un vânător iscusit. Iar ca un gospodar bun, se pregătea din timp cu de toate cele necesare pentru vânat (patroane, alice, capsule, praf de puşcă, hârtie, încărcător special din lemn-bătător). Ca regulă, bunelul pregătea patroanele de unul singur. Şi fiindcă am fost martor ocular nu o dată, cum el făcea acest lucru important pentru vânat, vreau să descriu doar câteva fragmente din copilăria noastră, cum, împreună cu bunelul, îi ajutam la pregătit.

Foarte des seara, mai ales în timpurile de iarnă, eu împreună cu fratele Ion, îl ajutam pe bunel. Dar ce ajutor putea fi la vârsta ceea de la noi decât doar că priveam, iar bunelul ne povestea cum se face. Câte odată ne dădea să bătem hârtia în patron. Sora Nina, cu toate că era mai mare, dar participa mai rar, căci avea altă ocupaţie alături de mama: la împletit sau la cusut pe canva, cum se spunea la noi: cu acul se cosea diferite figuri, însemnate din timp, cu creionul. Acest lucru îl făcea doar mama. Şi acum ţin minte, cum mama, în fiecare an se abona la revista „Rabotniţa”, şi nopţi întregi stătea şi desena diferite figuri, flori, copaci şi altele din ea. Apoi, în timpul zilei, când avea timp, şi când venea sora Nina de la şcoală, se aşezau la masă, şi desenau cele văzute în revistă, pe o pânză albă, care mai apoi o fixau într-un cerc special, şi se începea cel mai interesant. Când din nimic, dacă lucrai mai întens toată ziua, apăreau nişte desene foarte frumoase ţesute cum spuneau ele „la canva”. Şi, necătând, că eram băiat, dar m-a atras această ocupaţie şi pe mine. Ş-apoi, nu trebuia ca să ies din casă, şedeam iarna în casă când era frig afară, şi împleteam de-a rândul cu sora Nina. Dar asta a fost până când nu mi-a spus mama odată:

-Fecioraşule, împletitul sau cusutul asta nu-i treaba ta. Aşa că ar fi mai bine să-ţi cauţi de ocupaţie pe afară cu bunelul.

După care, mă puneam pe gânduri, că ceea ce-mi spunea mama avea dreptate. Şi nu de atât, că împleteam mai rău ca fetele, dar de-atâta, că mama, dorea să cresc un băiat educat şi bine orientat în toate cele ce se făcea la sat pe-afară. Căci, după cum spunea ea, şi asta pot să confirm prin toate celea ce am văzut acasă, lucrul bărbatului la sat este de a fi stăpân pe tot ce se face afară. Iar ceea ce se face în interiorul casei (şi nu depinde de anoimp), este misiunea femeii. Iată această regulă, dacă se poate de spus aşa, de care mi-a spus mama, am reţinut-o şi peste ani. Dar aici la oraş este mai greu să te ţii de astfel de regulă. Deoarece, dacă locuieşti în apartament, bărbatului, nu-i mai rămâne nimic, decât doar să mai facă mâncare dacă-l duce capul, sau să spele blidele (o pot fiecare). Iar celelalte, cum n-ai da-o cad pe seama femeilor. Deşi, în ceea ce depinde de mine, pot să spun, că mai am şi vilă. Şi aici, în afară de mine, nu este implicat nimeni în lucrul de-acolo. Fiind chiar el cât de greu şi anevoios. Aici, nicidecum nu vreau să mă laud, dar, în tot ce depinde lucrul pe-afară, sunt deprins, şi nicidecum nu mă feresc de el. Iar atunci, când eram mai mic, şi coseam, la „canva”, mama îmi zicea:

-Vasilică, tu împleteşti şi coşi bine, şi la stative am văzut că poţi să lucrezi chiar poate mai bine ca fetele, dar ca să nu te facă cei din jur „fătălău”, lasă această ocupaţie, şi ascultă-l mai mult pe bunelu-to, c-o să-ţi prindă bine mai mult. Şi nu întâmplător, oricând l-am ascultat şi-l ajutam pe bunel în toate, chiar şi la făcut patroane (aşa gândeam eu atunci că-l ajut). Dar, era un lucru cu răspundere, de aceea bunelul, oricând ne preîntâmpina:

-Cu patroanele, sau cu arma să nu vă jucaţi. Cu astfel de lucru, copiii nu trebuie să se ocupe. Dar, odată, când pregătea patroane, l-am întrebat, fiind curios ce va spune:

-Bunele, dar de ce mai este şi arma asta? Cui îi trebuie să se omoară unul pe altul? Căci omul şi aşa, vrei nu vrei moare, ori de-o boală, ori de altă nenorocire. Noi în loc să ne ocupăm cu vindecarea şi cu protejarea omului, noi ne ocupăm cu împuşcatul (aici nu am în vedere mata), -eu spun la general:

-M-ai pus pe umere nepoţele (avea în vedere lupta când cel care învinge la trântă trebuia numaidecât să-l atingă cu umerele de covorul de luptă). Căci asta nu-i în putinţa mea să răspund. Dar să reţii nepoţele, că am avut şi mai am părerea proprie în cele ce m-ai întrebat. Vei creşte mare şi, evident, că vei şti mai mult ca mine, dar poate şi timpurile vor fi altele. Conştiinţa omului va fi într-atăt de dezvoltată, că omul, de bună voie s-a dezice de armă şi de războaie. Dar până când, ne mulţumim cu ceea ce avem. Slavă Domnului, că măcar acum la noi este pace. Eu am fost la două războaie şi am văzut totul cu ochii mei, deaceea, şi spun, că nimănui, am în vedere omului simplu de pe pământ, nu-i trebuieşte război. Dar aşa nu-i peste tot globul pământesc. În câte ţări lumea suferă din cauza războaielor. Iaca asta eu nu pot să înţeleg! Cât se poate de luptat? Şi dacă-i căta, de când îi lumea pe pământ şi omul pe el activând, au bântuit războaiele oricând. Deşi omul, pe parcursul istoriei de când e pământul şi dezvoltându-se cu raţiunea, s-ar părea, să fie mai deştept, şi să nu recurgă la războaie. Dar în realitate ce se-ntâmplă? Aşa-i că am dreptate? Cum ziceţi?

-Da, bunele, am răspuns. Iaca eu sunt un copil mic, un şcolar, şi înţeleg toate ce matale ne spui, că nu trebuiesc pe pământ războaie. Dar de ce acei mai mari, care au şi mai multă minte, nu înţeleg aceste lucruri? După mine, simple de tot. Cum de aşa se-ntâmplă, bunele?

-Mă mândresc cu voi, că tot ce eu v-am povestit acuma, aţi înţeles. Şi poate odată şi odată, când toţi de pe pământ, vor fi ca voi, ca mam-ta, tat-to, ca buneii Cireş, ca bnelul Ion Cernavcă, ca mine, pe pământ nu vor mai fi războaie. Dar, cum vedeţi, până atunci mai este mult. Iar de la voi acum se cere să învăţaţi bine şi să vă purtaţi tot aşa, ca să nu ne faceţi de ruşine neamul.

Şi după toate cele ce el atunci îmi spunea, îmi aduc aminte acum, cum el, sub privirea noastră, aranja capsula în patron, pregătea alice din ţinte (când n-avea de la magazin), mărunţindu-le cu cleştele, apoi măsurând la ochi praful de puşcă, îl introducea în patron. Apoi adăuga şi alicele, după care cu un băţ special-încărcător-bătător, (făcut de bunel) introducea şi hârtia. Numai după asta, ne dădea şi nouă să batem cu băţul, cele aranjate, în aşa fel, încât, când întorci patronul şi-l zgâlţii să nu cadă nici o fărâmă. Dupa asta bunelul lua patronul în mână, îl privea la lumina lămpii de gaz, căci, cum spuneam, patroanele erau încărcate de bunel seara, şi răsucindu-l, controla calitatea patronului numai ce făcut, zicându-ne:

-Voi gândiţi că vânătorul doar împuşcă?, şi ne privea zâmbind pe noi (eu şi fratele Ion), -după care adăugă: vânătorul trebuie să ştie nu numai despre puşcă şi vânat, dar şi despre faună şi floră, căci este o responsabilitate foarte mare.

-Da ce-i asta, bunele faună şi flora, a întrebat mirat fratele Ion

-Cum să vă spun eu să mă-nţelegeţi: -iaca tot ce-i în jurul nostru (în pădure, în mări şi oceane, în râuri), într-un cuvânt se numeşte faună. Iar dacă să luăm în general, tot ce se află pe pământ, îi mai spune floră. Adică, ca să fie mai simplu pentru voi; -tot ce este în jurul omului pe pământ, aceasta-i flora şi fauna. Acum m-aţi îmţeles? -ne privi atent bunelul, cum vom reacţiona noi la cele spuse.

-Da, bunele, am răspuns. Nouă şi la şcoală ne-a spus la lecţia de geografie. Dar Cristofor Ivanovici ne mai spunea despre toate animalele sălbatice din păduri, din munţi, din văi şi pustiuri şi multe altele. Ne-a mai povestit şi despre toate speciile de peşti din mări şi oceane.

Iaca matale ştii, că sunt peşti mai mari decât casa noastră? Şi le spune balenă. Este şi în cartea de geografie, deseară înainte de culcare, vom citi. Bine, bunele?

-Bine! Facem şi asta. Dar până când, da-ţi să vă povestesc mai departe despre puşcă şi despre responsabilitatea vânătorului.

-În primul rând, el trebuie să ştie, cum să se poarte cu puşca. Iar ea (puşca), să fie păstrată în locuri departe de copii, cum s-o poarte pe umăr, să ţintească şi să împuşte doar în locurile fără lume, (pe dealuri, prin văi, în pădure, pe lângă iazurile cu stufării) şi să fie încrezut, că prin acţiunile sale, el nu pricinuieşte la nimeni din jur incomodităţi. Aici nu mai vorbesc de diferite nenorociri, care, spre regret, se mai întâmplă şi în zilele noastre...

-Aţi înţeles?

-Am înţeles, bunele!

-Da, bunele,-răspundeam noi amândoi deodată, dar, de ce unii împuşcă şi în sat? -am întrebat eu. Am văzut chiar zilele trecute, cum moş Gavril împuşca vrăbii.

-Cine i-a dat voie lui să împuşte unde doreşte?

-E-he, he-e-e nepoţeilor, oftă bunelul, dacă ar fi toată lumea să îndeplinească totul perfect, nu mai erau nici războaie pe pământ, nici tâlhari, nici necazuri, iar lumea trăia omeneşte, fără nevoi. Dar aşa avem, ce avem. Şi-i păcat, căci omul cinstit merită cu mult mai mult, decât i se oferă acum. Dar ce putem noi să facem?

-Nu depinde doar de noi, -mă-nţelegeţi?

-Da de cine, bunele?

-De noi toţi împreună...

-Adică şi de noi? -întrebă mirat fratele.

-D-apoi cum voi gândiţi, că nu?

-N-am ştiut de asta, că şi noi suntem întrebaţi, am mai zis eu, şi am continuat să-mi dezvălui gândurile, tot punându-i bunelului întrebări...

-Bunele, noi toate înţelegem, ce matale ne spui. Dar de ce nu înţeleg, cei la care li-i şi profesia să înţeleagă?

-Nu-i bine ce face el, este-o pildă urâtă pentru cei din jur, mai ales pentru copii. Nu-i aşa, bunele?

-Ai perfectă dreptate, Vasilică...

-Bunele, bunele, bunele… -intră în discuţie fratele Ion, am văzut şi eu cum moş Luchian împuşca un câine şi chiar m-am speriat, şi am fugit. Era în deal la nuci, cred că ştii unde-i?

-Da! Da! Nepoţei, ştiu unde-i. Iar tu, Ionele, bine-ai făcut că ai fugit, căci aşa pilde nu-s de văzul copiilor.

-Dar de ce le dă lor puşcă? -am întrebat eu din nou, dacă nu ştiu regulile să se poarte, despre care spuneai matale. Astfel poate găsi puşca şi un copil. Dar asta nu-i jucărie. Am dreptate, bunele?

-Ai dreptate, aici nici nu se discută, a răspuns bunelul.

-Matale gândeşti, că noi nu ştim unde ţii puşca?

-Ştim, bunele, dar nici nu ne apropiem de ea, cum ne-ai spus aşa şi facem. E periculos. Iar puşca dacă-i încărcată, poate să împuşte o dată şi singură, ţii minte, matale aşa ne-ai spus.

-Aveţi dreptate, nepoţei, şi chiar mă bucur că munca mea nu este în zadar, şi a continuat să-şi dezvolte gândul mai departe.

-Aveţi dreptate... Dar oricum, câte odată nu prea ascultaţi şi faceţi câte o baraboaţă, după care îmi vine şi mie să roşesc în faţa tatălui vostru...

Cred eu, bunelul când a vorbit despre asta, avea în vedere anume cazul, când am pus în sobă mai mult praf de puşcă, şi soba a buhnit într-atât de tare, că i-a sărit şi gurarul, şi a crăpat prin jur. Încă bine că nu era tata atunci acasă, căci dacă era, o angajam cu cureaua pe loc. Evident, că dacă era tata acasă, nu era nici întâmplarea despre care scriu acum. Pe de altă parte, dacă era tata şi afla despre celea ce noi am făcut atunci, o primeam aşa cum se cuvine. Dar, nici prin cap să ne treacă că s-ar putea de făcut acest lucru, mai ales când aveam oricând stimă din partea bunelului. Dar, atunci, când noi deja am făcut şotia, bunelul, trebăluind pe-afară, a auzit bubuitura şi imediat a venit în casă. Noi (eu cu fratele Ion) albi la faţă ca varul, ne-am zgribulit după sobă şi aşteptam sentinţa. Dar bunelul, ca-ntotdeauna calm şi bunăvoitor cu noi, doar ne-a întrebat:

-Ce-aţi pus în foc? Praf sau patroane?

-Numai praf, bunele, am răspuns eu. Patroanele erau cu număr şi ne-am gândit că o să dai de ele că nu sunt, şi ai să ne spui la tata.

-Amu ce-i de făcut? -întrebă bunelul, dar privind la faţa lui, am înţeles, că nu cu răutate.

-Bunele, am răspuns ambii în cor, pune-ne să facem ce doreşti matale, îndeplinim orice lucru care ni l-ai da, numai nu ne spune la tata, c-am păţit-o.

-Bine, zise bunelul. Acum să vă văd că-mblaţi iute ca titirezul: unul aduce apă, altul lut, eu aduc sapa şi, pregătind repejior lut, să punem gurarul sobei la loc, până n-a venit tat-to, dealtfel am păţit-o cu toţii.

Noi atunci fără să aşteptăm să ne mai spună unde şi ce, am adus lut din drum (era o căruţă întreagă). Căci vara, mama îşi făcea rezervă pentru lipit crăpăturile pereţilor, sobei, cupteraşului de vară de-afară, sau strica soba cu totul, şi schimbându-i locul, făcea alta din nou. Le schimba locul aproape în fiecare an. Nici nu dovedeam să ne deprindem cu soba nouă. Dar aşa era mama, nu putea nici tata s-o înduplece, să nu facă atâta lucru (lui îi părea că-i de prisos). Dar mama o făcea (soba), mai bine ca un bărbat, când ardea focul în sobă, trăgea fumul de parcă îl sufla vântul. De aceea şi tata n-o mai sâcâia mai mult.

Noi însă acum am adus în grabă cu căruciorul oleacă de lut, iar bunelul a pregătit o albie, unde l-a răsturnat, l-a împrăştiat cu sapa binişor, iar fratele turna câte oleacă de apă cu cana, când bunelul îi spunea:

-Toarnă câte oleacă.

-Fratele a turnat o cană întreagă şi de odată s-a grăbit să mai toarne una.

-Nu te grăbi, toarnă câte oleacă, altfel putem să-l facem prea moale, iar nouă mai mult nu ne trebuie, ca să mai adăugăm lut. Că n-avem de gând să ne prindă mam-ta la făcut lut. Aşa că fii atent, numai când îţi spun.

-Bine, bunele, răspunse fratele.

-Mai adaugă oleacă şi începu din nou să-l mestece cu sapa.

-Amu ci n-ajunge? -s-a uitat bunelul la Ion, întrebând-ul.

-Bunele, mai trebuie paie, a răspuns bucuros Ion, că şi el ştie, şi a continuat:

-Am văzut cum mănţâca lichea pereţii, tot cu lut aşa făcut cu paie.

-Tu tot aşa gândeşti? -întrebă mirat bunelul, privind la mine, dar de-aici, mesteca lutul mai departe, până l-a făcut o caşă ca smântâna de moale.

-Pentru sobă cu crăpături trebuie pleavă, bunele, am răspuns eu, atunci se primeşte şi lichitura mai netedă. Ştii, pleavă, de-aceea care amestecăm cu jom, şi dăm mâncare la vacă.

-Ai dreptate, confirmă bunelul.

-Ştii unde-i?

-Da, am spus, ştiu!

-Dacă ştii, mergi repejor, şi adă, până n-a venit tat-to.

Eu atunci am luat o căldare, m-am dus în şopron la vacă şi am adus-o bunelului, plină ca să ne ajungă, să nu mai fac un drum în caz de ceva.

-Ionică, i-a spus bunelul, adaugă pleava câte oleacă aici pe lut cu mânuţile, iar eu o să mestec mai departe. Şi când a înţeles că lutul adăugat cu apă s-a muiat bine, bunelul lepădă sapa, îşi suflecă mânicile până la coate şi intră cu mâinile lui mari în lut, tot mestecându-l încet. Iar fratele adăuga câte oleacă de pleavă, când spunea bunelul, iar eu adăugam din când în când câte oleacă de apă cu cana. Tot aşa, câte oleacă, am făcut şi treaba asta. După ce am terminat de mestecat lutul, mai bine zis „călcat” minuţios de bunel, s-a început operaţiunea cea mai importantă, pentru care ne-am pregătit atâta timp, că ne era de-acum lehamete, dar n-aveam ce face. Era vina noastră, şi trebuia să răbdăm până la capăt. Nu cumva, s-apară tata sau mama, că am încurcat-o. Dar se vede, că şi eu şi fratele Ion, aveam noroc de le Dumnezeu, cum adesea ne spunea mama, de aceea am reuşit.

Bunelul a luat un boţ de lut cu mâinile, şi s-a pornit în casă să-l aranjeze, aşa cum ştia el. Noi încetişor, după dânsul. Mai departe noi n-aveam treabă, decât să privim, cum bunelul, a aşezat binişor gurarul la loc, l-a uns prin jurul lui cu lut, (pe dinafară şi pe dinăuntru), a cârpit crăpăturile sobei de sub plită, l-a netezit cu o lopăţică din lemn, din când în când muind-o într-o căldare de apă, tocmai cum făcea şi mama (cine şi de la cine s-a învăţat), nu ştiam, dar nici nu l-am întrebat pe bunel. Am lăsat această întrebare pentru mama, când se va întoarce de la deal. Poate ne-a lăuda, aşa mă gândeam eu atunci, dar să ştie ea, sau mai ales tata, de ce noi am lipit soba, m-am mâhnit puţin, gândidu-mă în sine, că nu face s-o întreb, fiindcă ea ne va da nouă mai multe–ntrebări, ne va descoase şi cine ştie cu ce se va termina „subotnicul” nostru de azi. Bunelul aruncând lopăţica în căldare a zis:

-Gata!!!

-Acum mergem afară să ne cătăm de lucru. Pân' vine tat-to poate se va usca.

...Zis şi făcut...

Tare am mai fost de harnici în ziua ceea: am măturat prin ogradă, am dus gunoiul cu căruciorul, am curăţit băligarul la vacă, am dat mâncare şi apă la găini, la porc, am smuls ştirul din grădină pentru porci. N-am uitat să împrospătăm apa din căldarea atârnată de cuiul de la nuc, căci, tata numai prin asta, înţelegea că suntem ascultători.

Numai ce le-am terminat pe toate de făcut, că iaca soseşte şi tata cu calul de pe câmp cu „bidarca” cum îi spuneau ei. Noi cuminţi ca niciodată, stătem cu bunelul pe prispă, în faţa casei, eu ţineam în mână şi o carte de geografie (chipurile învăţam), iar bunelul ca întotdeauna ne povestea ceva.

-Ce faci, tătuţă? (aşa-i spunea tata şi mama bunelului). Şi a continuat:

-Vă odihniţi oleacă?

-Da, când ne odihnim, când citim. Iaca băieţii ne-au arătat cum arată balena, a răspuns bunelul, privindu-ne zâmbind pe noi.

-Cum băieţii azi? Au fost cuminţi?

-Bine, astăzi chiar am lucrat prea mult, şi continuă mai departe fără, să-l aştepte pe tata să mai întrebe ceva.

-Iaca Anica îi dusă la deal la prăşit păpuşoi, iar eu cu băieţii (fiindcă este lut în drum), am cârpit oleacă soba ceea din casă, că era crăpată şi ieşea fum. Amu o măi rămas să se usuce şi pe urmă Anica va da-o cu var, sau cu vopsea (cum a vrea), cred că n-o să mai iasă fum pe-o bucată de vreme. M-au ajutat şi băeţii, aşa că sunt de laudă, pot să se ducă la jucat cu mingea, la care tata i-a spus:

-Matale, tătuţă, mai bine ştii, ce trebuie ei să facă, că altfel cu joaca şi şotiile lor pot să iasă şi din „frâu”. Dar dacă matale aşa spui, apoi, n-au decât să plece pe şes la bătut mingea.

Noi, ascultând aceste vorbe, spuse cu atâta bunătate, atât de bunel, cât şi de tata (cam rar), n-am mai aşteptat să fim rugaţi a doua oară, şi strigându-l şi pe mahalagiul nostru de peste gard la vale (care-l chema tot Ion), am şters-o la joacă pe şes.

Seara, când a venit mama de la prăşit, soarele era după deal. S-a aşezat oleacă pe prispă, unde şedea doar bunelul, zicând:

-Seară, bună, tătuţă, aţi mâncat ceva azi?

-V-am lăsat în casă pe plită un ceaun cu borş, nu l-am dus în beci, că dimineaţa, când am plecat era încă cald, ori nici nu v-aţi uitat? -adăugă ea. Acuşi îmi spăl mâinile, fac o mămăliguţă, încălzesc borşul şi vă chem la masă.

-Da unde-s băieţii?

-A fost Efrim mai înainte şi le-a dat voie să plece la şes, să se joace oleacă. Azi au lucrat ca niciodată. Vezi cât de curat e prin ogradă? i-a spus bunelul mamei, arătându-i cu privirea ograda.

Mama, ascultând din mers ce spune bunelul, totodată privind şi prin ogradă cât e de bine măturat, s-a dus în casă după ceaun. Iar colo… ce să vadă? Plita era lipită prin jurul gurarului, prin părţi numai ce, pe când ceaunul neclintit, nici nu s-au uitat în el. Ce-o mai fi şi asta?, se gândi mama, şi ieşise afară cu ceaunul în mână (era deja rece). L-a pus pe plita de vară de-afară, a adus nişte ogrinji şi a aţâţat focul să încălzească borşul. După ce umpluse soba bine cu ogrinji, mai puse un ceaun mai mic în gaura plitei de la spate, adăugă oleacă de făină de păpuşoi, oleacă de sare. A mai adăugat ogrinji în sobă, şi numai după asta s-a apropiat de prispă unde şedea bunelul întrebându-l:

-Da ce-i cu soba ceea, tătuţă? Cine a lichit-o? Doar era încă să ţină.

-Anică, de ţinut ea ţine, că n-avea să se răstoarne, dar vezi, că ieşea fum. Şi ne-am apucat noi cu băieţii, fără să mai stăm pe gânduri, s-o aducem la condiţie:

-Dă s-o înnoim oleacă, că tot una lut este (ş-apoi nici n-ă mers mult). Aşa că ţi-a rămas şi ţie pentru lichit pe toată vara. Iar pentru băieţi chiar le-a fost interesant, că nici un pas n-au făcut în lături (nici în drum), n-au fost, şi m-au ajutat în toate. Altădată, vor şti şi ei cum să ungă o sobă, când iese fum, căci tu eşti mereu la deal pe toată ziulica, şi nu mai ai timp pentru asta. Când poţi... dă... mă rog poţi..., dar nu în timpul prăşitului de vară. Aşa că nu este în-zădar. Amu o mai rămas s-o dai cu var, sau cum tu vrei? Putem s-o dăm şi noi, mâine după ce se va usca bine. Numai să ne laşi peria că eu nu ştiu unde-i. Var este în beci, iar apă la fântână cât doreşti. Aşa că batem palma, a spus bunelul, de parcă, era la piaţa de animale cumpărând purcei.

-Cum zici?, -a terminat în sfârşit bunelul acest discurs lung, dar spunea atât de convingător, că mama nici n-a îndrăznit să-l întrerupă. La rândul ei îi spuse:

-Iaca chiar bine, c-aţi reparat-o. Că anul ista nici n-am avut de gând s-o stric, aşa, că parcă mi-aţi citit gândurile. Şi zicând aşa, s-a dus la plită să termine mămăliguţa, da de-aici tot îl cerca pe bunel cu întrebările:

-Da ce mai face gâsca ceea din sarai care şedea cloşcă? Ai controlat-o, tătuţă? Este la loc?

-Da, Anică. Am controlat-o nu odată. Dar văzând că nu prea vrea ea să steie pe ouă, am legat-o binişor de coşarcă, i-am mai dat de mâncare şi apă, şi să vezi că gâsca noastră s-a astâmpărat. Dar mai mult, dacă vrei să mă crezi, nici n-am avut timp să intru la ea.

-Nu-i nimic, tătuţă. Principalul că ai aşezat-o binişor la locul ei să stea pe ouă. Am s-o controlez eu mai pe urmă. Şi zicând aceste cuvinte, mama, parcă intuia ceva, şi, înainte de a pune la foc măliguţa şi borşul, a intrat de-odată în sarai să vadă ce face gâsca şi cum ea cloceşte ouăle.

Bunelul a răsuflat în sfârşit liniştit, bucurându-se, că nora nu i-a mai dat alte multe întrebări provocătoare, ca altă dată, căci putea să afle adevărul cum a fost stricată soba. S-au poate a înţeles, dar n-a dorit să recunoască?, -nu e cazul. Căci nici n-am făcut nimic rău. Ba chiar un lucru pentru unii, care habar n-au ce-i lutul, nu mai putea s-o facă nici în ruptul capului. Dar, cum se spune de la bine nu căuta mai bine.

Dar n-a trecut mult timp, cât doar mama a intrat în sarai şi a controlat ce face gâsca pe ouă, ca mai apoi bunelul să fie oleacă ofensat. Şi încă cum? Dar aici, să-i dăm voie mamei să-l informeze pe bunel cum sta gâsca legată de coşarcă pe ouă:

-D-apoi, tătuţă, i-a spus ea, cum poate ea-gâsca să stea pe ouă, dacă matale ai legat de coşarcă gânsacul, şi a zâmbit binevoitoare, că bunelul nu s-a supărat deloc, decât doar a menţionat:

-Da tu cum gândeşti, Anică, că eu am cătat-o că-i gâscă ori că-i gânsac? Şi nici n-am întrebat-o. Iar dacă după ce am legat-o s-a ogoit, apoi ce puteam eu să fac mai departe, decât doar să-mi caut de treabă cu băieţii şi cu soba pe care am lichit-o. Iaca cum!

-Nu-i nimic, tătuţă, i-a răspuns mama, acuşi găsesc eu gâsca şi o aşez la locul cuvenit. Iar eu voi pregăti de mâncare, cum şi se cuvine după o zi de lucru încordată. Aşa că matale, până când poţi să te odihneşti, că ai meritat pe deplin. Numai cât face soba adusă la condiţia cuvenită, că-mi pare că a răsuflat adânc ca o fiinţă cu suflet.

Între timp am sosit şi eu cu fratele Ion de la joacă, însetaţi şi înfometaţi, că nici nu vedeam lumea din jur. Mama de-acum pregătise mâncarea, şi nu-i rămăsese nimic, decât să ne cheme la masă:

-Tătuţă, Vasilică, Ionel -ne-a strigat pe toţi mama.

-Hai, spălaţi-vă mâinile şi veniţi la mâncare, că azi aţi meritat-o pe deplin. Bunelul ne-a povestit totul, cum voi azi aţi fost de harnici, ca niciodată. Aşa că aţi meritat să fiţi lăudaţi. Iar la toamnă când veţi merge la şcoală, o să vă cumpăr la amândoi genţi noi.

Zicând astfel, mama, răsturnă mămăliguţa pe un fund de lemn rotund, tăiat de mine cu ferestrăul, cum mi l-a măsurat şi însemnat cu creionul bunelul încă anul trecut, fiind la şcoală la lecţia de muncă. Aşa că era încă nou, puteam să numărăm şi câte mămăliguţi a răsturnat mama pe el. Dar acum mie nu-mi venea a număra, câte mămăliguţe a făcut mama într-un an. Eram rupt de foame, de mi se lipeau maţele de şira spinării, parcă simţeam şi saliva cât de greu mai trecea prin gât, adică prin căile digestive cum ne povestea Gheorghe Nicolaievici, învăţătorul de biologie, la lecţie despre organismul omului la şcoală, (din gură, în esofag, şi mai departe în stomac). Dar, degeaba ea (saliva), se mai ducea, dacă până când n-am pus în gură nici un boţ de mămăliguţă, nu mai vorbesc de borş sau alte delicatese. Nu-mi rămânea alta decât, să aştept răbdător, până mama şi-a face rânduiala deplină, aşa cum ştie ea, şi numai când va termina, ea singură şi va da comanda:

-Hai, băieţi, la mâncare, poftă bună.

-Dar până când mama, cum văd eu, nu se grăbea cu comanda. Deşi când îi vorba de lucru, ea este prima, şi prin hărnicia ei, îi trage şi pe ceilalţi după ea, fiind ei cât de leneşi. Cum ea vorbeşte cu ei, nu ştiu, sau le este un pic ruşine faţă de cei harnici? Căci mulţi din ei, nici nu ştiu, ce mai este şi asta şi cu ce se mănâncă, „Hărnicia”.

În sfârşit, mama ridică ceaunul întors pe fund în sus atentă să nu se frigă. Iar în jurul ei se împrăştiau nişte aburi fierbinţi şi mirositori, că făceam de-acum şi noduri în gât de nerăbdare. Dar în-zădar, căci mama nici s-o tăie nu se grăbea;

Aduse un mosorel de aţă, sub privirea noastră chiar jalnică de atâta răbdare, apoi încetişor, trecând cu aţa prin ea de la fund în sus atât de uşor, precum cuţitul trece prin unt. Şi a tăiat astfel de patru ori în cruce (chiar am numărat) că tot de una încă n-a fost comanda „la masă băieţi”. Mămăliguţa a fost împărţită în nouă bucăţi (le-am numărat şi pe ele), căci trebuia să ştiu, câte să mănânc, fără a mă uita în partea mamei.

Bunelul, şi-a spălat mâinile binişor la „umâvalinic” cu un săpun cu aromă de măr, şi s-a aşezat la masă pe un scăunel micuţ. Făcând aceeaşi procedură cu mâinile şi noi ca bunelul, ne-am aşezat la masă. În jur mama mai aduse încă trei scăunele, aşteptându-l şi pe tata. Sora Nina era dusă la buneii Cireş, aşa că pe ea nici n-o aşteptam. Era de-acum mai uşor. Dar tata, ca regulă, tot timpul întârzia la masă, aşa că el mânca de unul singur (când şi cum).

Noi ne-am aşezat binişor lângă bunel, unde erau deja pline două farfurii cu borş cu curechi, împrăştiind o aromă ademenitoare deasupra mesei, că puteai să-ţi înghiţi şi limba (aşa de tare eram flămânzi). Nu întâmplător am venit noi astăzi la timp acasă, şi-am nimerit drept la masă. Mama, încredinţându-se, că cei de la masă au tot ce trebuie, s-a aşezat şi ea, între mine şi fratele Ion şi ne-a spus:

-Poftă bună, fecioraşilor.

-Poftă bună, tătuţă, a zis mama, împăcată de ziua de azi, căci a fost bună pentru ea, dar şi pentru noi cu bunelul.

Şi bunelul le întinse la toţi câte o lingură de lemn (făcute de el mulţi ani în urmă, căci puteai să afle şi după vârful lor ), de câte ori au fost duse la gură, şi cât drum au făcut ele de la farfurie la gură. Dar celor de la masă, mai ales nouă celor mici, nici în cot nu ne era de asta. Lucram cu lingurile în farfuria cu borş atât de des, că îmi era şi teamă, că nu voi nimeri gura. Spre deosebire de mămăliguţă, care câte o dată, alene, o puneam în gură, căci „ce n-ai face, ce n-ai da”, dar borşul cu curechi, cartofi, pătrunjel, şi multe, multe altele, despre care ştia numai mama, este cu mult mai bun ca făina de păpuşoi, chiar şi prefăcută în mămăliguţă.

-Poftă bună, Anică, a răspuns bunelul, şi noi cu gura plină molfăind deja mămăliguţa cu borşul atât de gustos, că îmi curgea şi pe barbă.

-Da ce zămuşoară făcea mama din răţile sălbatice, pe care bunelul le aducea de la vânat... Îmi aduc acum aminte un caz, când am fost cu bunelul împreună la vânat răţi. Şi nu departe de noi, chiar la coada iazului, unde se strângeau o grămadă de răţi sălbatice.

Bunelul se aşeza binişor la colţul drumului culcat cu puşca, şi aştepta momentul. Misiunea mea era de a supraveghea în jur, să n-apară cineva, şi în caz contrar, îl anunţam pe bunel cu–n şuierat din şuierac de nuc, s-au din lut, preîntâmpinând astfel pe un moment să aştepte. Fiindcă, mi-am adus aminte de „şuierac” care bunelul mi-l lua de la „terfari”, vreau să spun, că erau oamenii care veneau de prin alte părţi, cu căruţa plină cu diferite lucruri casnice, care, strângând terfe, ne dădeau în schimb, „boială” de vopsit lâna, ulcele din lut pentru lapte, burluie din lut pentru vin, şi multe altele. Bunelul tot timpul schimba pe „şuieracuri”, praf de puşcă, iar mama pe „boiele”, -boia (aşa mama spunea) lâna toarsă de oi. Căci nu se mai termina ţesutul la „stative”, cum se începea toamna, şi afară nu mai era de lucru. Şi doar odată cu primăvara, înainte de Paşte, erau duse stativele din casă.

După ce bunelul împuşca câteva răţi, ne întorceam acasă împăcaţi, că mama ne-a face o zămuşoară, de ne lingeam şi mâinile de gustoasă ce era. Îmi aduc aminte, când mama penea răţile, pe urmă le tăia, găsind alicele în ele, spunea cu disperare şi durere:

-Cum, tătuţă, nu ţi-i jele de dânsele să le-mpuşti?. Şi „cinnătuindu-le”, aşa mama spunea când spăla păsările, le scotea măruntaiele şi le spăla cu apă caldă şi făină de popuşoi, continua, iaca am găsit alice şi în maieră, în rânză. Şi tare se mai mâhnea când găsea şi în inimă, zicând:

-Iaca şi-n inimă ai nimerit, tătuţă, -poate şi pe ele le dor? -la care bunelul îi răspundea mamei:

-Ia taci, Anică, că pentru asta şi sunt păsările, ca omul să se hrănească cu ele. N-ai ce face. Aşa-i dat pe pământ de la Dumnezeu... Doar cum de Paşte tăiem şi cârlani, şi alte păsări, şi boim şi ouă roşii, tot de la păsări, căci aşa-i de când a înviat Iisus Hristos. Da ce să-ţi spun eu ţie? Tu mai bine ca mine ştii toate. Cine mai multe rugăciuni ştie, dacă nu tu? Cine mai des merge la biserică, şi se roagă pentru noi cei vii şi păcătoşi, dacă nu tu? Iar tu.... Cine se roagă pentru cei trecuţi din viaţă, pentru odihna lor, dacă nu tu?. Iar tu. Aşa, că nu facem noi nimic rău, dacă vânăm câte ceva. Ş-apoi, şi cpoiii iştea trebuie învăţaţi câte ceva să ştie: să pescuiască, să facă ceva interesant pentru ei, da şi pentru casă. De vânat încă-i degrabă pentru ei. Vezi doar, că la vânat de iepuri, vulpi, mistreţi, nu-i iau. Astfel, copilul îmbogăţeşte. Nu-i aşa, Anică?

-Aşa-i, aşa-i, tătuţă, n-am ce să contrazic.

Astfel de zile, astfel de momente, fericite, împreună cu părinţii acasă, cu buneii, cu fraţii, surorile, am avut mai multe, care mi-au rămas în amintire pe veci, şi vor dispare odată cu mine. Păcat, că copilăria mea, în satul natal, a durat prea puţin - doar 15 ani.

Dar când mă gândesc acum că feciorii mei au fost lipsiţi de-aşa copilărie (am în vedere anume la sat). Şi îmi vine din nou greu pe suflet, căci, oraşu-i oraş, şi pentru un copil mic intrând în viaţă de-odată într-atâta lume, şi atâta aglomeraţie, îi vine greu să se orienteze. Şi-i evident, gândesc eu acum, că nu este în stare să memorizeze, toate cele din jur, cum o făceam noi acasă cu buneii.

Dar poate mă greşesc?

Deşi, cum pot să n-am dreptate, dacă copiii, chiar din primii ani de viaţă, sunt duşi la grădiniţă, iar buneii, pe care fiecare copil îl are, sunt departe de ei, în alte cartiere, şi aşa mai departe. Adică, cu alte cuvinte, într-o măsură oarecare, copiii, care şi-au petrecut copilăria la sate, sunt mai protejaţi. Căci mult depinde de momentul psihologic, la vârsta de copil când el pleacă dintr-un loc în altul. Şi după mine, cei care-au trăit la sat, au trecut prin mai multe peripeţii, au fost deprinşi cu lucrul fizic de mici copii, şi altele, sunt mai bine pregătiţi psihologic. Şi-i evident, când vine timpul să plece dintr-un loc în altul, la învăţat mai departe, părăsind satul, plecând la oraş la învăţat, sunt mai bine protejaţi. Nu ca cei de la oraş, care în afară de grădiniţă, şi apoi apartament, cu exepţie, mai văd ceva. Asta-i doar părerea mea subiectivă.

Şi eu atunci, la timpul meu, ca un copil, trecut la vârsta maturităţii, am plecat, bineînţeles în lumea mare, ca să mă învăţ, căci eram şi dornic de învăţâtură. Dar spre deosebire de copiii mei, eram deja pregătit la o viaţă mai grea fără părinţi, unde nu te aşteaptă nimeni seara, cu un cuvânt sau cu un sfat.

Tocmai acum am înţeles, că omul poate fi fericit cu-adevărat, doar când mai sunt părinţii, dar, de cum se trec în lumea cea dreaptă, ai o senzaţie, de parcă îţi taie aripile. Şi doar amintirele de ei, copiii care te înconjoară, şi zâmbetul oamenilor binevoitori, îţi mai dau puteri, cuget şi speranţă la ziua de mâine.