Fratele Ion, Şaric şi motanul

A doua zi, de dimineaţă, cănd venise bunelul de la paza de noapte, omătul încă scârţia sub picioare şi era deja bătătorit, că sania luneca şi singurică pe omăt, fără a mai fi trasă.

Chiar îndată cum a sosit, de la serviciul de noapte, a îndeplinit ceea ce ne-a promis ieri, înainte de a pleca. Ne-a adus sfeclă şi cartofi copţi. Bunelul s-a gândit atunci, că ar fi bine ca să ne mai plimbe şi pe noi cu câinii, şi, venind în casă după noi, ne-a întrebat:

-Sunteţi gata, azi o să-i ducem apă bunelului Grigore Cireş, cu câinii şi cu sania. Aşa că, îmbrăcaţi-vă bine, că afară-i frig, de scârţie şi omătul. Dar până când, hai să bem un ceai, să ne încălzim puţin înainte de drum. Voi veţi mânca şi din cele ce eu v-am adus; sfecla de zahăr şi cartofi copţi în jăratic pe care le-am copt astă noapte.

Şi bunelul a pus un ceainic cu apă pe plită, a mai adăugat în sobă nişte vreascuri, şi până noi ne-am pregătit hainele, pâslele, cuşma şi mănuşile, ceaiul era fiert. Bunelul ne-a pregătit ceaiul din frunze de mintă şi măceş. Lui şi-a turnat într-o cană mare, iar nouă ne-a turnat într-o farfurie, a pus zahăr după gustul lui, şi ne-a dat linguri, cum ne dădea mama când ne chema la mâncat borş sau zeamă. Pâinea ne-a rupt-o bucăţele, şi am pus-o în farfurie, şi mâncam ceaiul, precum borşul cu lingurile. Din când în când mai muşcam din delicatesele (sfecla şi cartofii copţi). Bunelul a mâncat doar un cartof copt cu pâine şi ceai.

Iată aşa mi s-a întipărit când noi beam ceai acasă cu bunelul, în acea zi despre care acum aducându-mi aminte, am început să scriu.

-Acum, dacă aţi terminat de mâncat, îmbrăcaţi-vă repejor şi mergem afară să înhămăm câinii.

Bunelul a adus câinii, le-a dat câte o bucată de măliguţă rece de ieri, totodată înhămându-i din nou la sanie, căci de cum venise din noapte, îi deshămase să se mai odihnească, până vor fi iar înhămaţi. Bunelul căta de câini ca şi de un copil. Când a fost totul pregătit, bunelul a aşezat binişor butoiul rotund de lemn în sanie, cam vreo treizeci de litri. L-a fixat cu o frânghie, să nu să se rostogolească şi să cadă pe jos la cotituri. Astfel, în sanie mai rămăsese doar un loc din urmă, unde era nişa pentru te miri ce, cum zicea bunelul.

Am mers la fântână şi bunelul a umplut butoiul cu apă, eu, ţinând de leică, iar bunelul turna apa. După ce a fost umplut butoiul, bunelul i-a bătut vrana la loc, cu toporaşul binişor să nu iasă pe drum şi să nu curgă apă.

-Iaca, şi-i gata, îi plin, a zis bunelul.

-Amu, Ionele, sui aici din urmă, şi-i arătă fratelui Ion unde să se aşeze, iar în mână-i dădu-se hamurile, pentru ca pe drum câinii să fie conduşi. Doar trebuie să fie cineva să-i conducă.

-Da eu, bunele, unde să mă sui? -l-am întrebat

-Tu o să fugi după dânşii, că nu încăpeţi amândoi, îţi încurcă butoiul. Eu care n-am răspuns nimic, fiindcă îmi era clar că nu este loc. Dar ceea ce mi-a trecut prin minte, că aş putea să urc şi pe butoi, nici n-am întrebat de bunel, căci ştiam precis, că bunelul avea să-mi spună, că, în primul rând, este rece, şi-i chiar periculos.

Bunelul l-a aranjat bine pe fratele din urmă, unde era scaunul, iar pe el o pielicică de oi. Şi fratele ţinând de hăţuri, le trase puţin în semn că-i gata, şi sania trasă de câini, porni din loc. Eu încetişor fugeam după ei. Câinii, fiind cunoscuţi cu drumul, nu mai aveau nevoie şi de căruţaş, de aceea, fără ca fratele să-i mai mâine, fugeau înainte pe drumul lunecos, iar eu după ei abia reuşeam să mă ţin din urmă. Iar câinii, nici nu mai trebuiau conduşi, căci ei, ştiau drumul şi fără noi. Doar nu odată fusese şi ei pe la buneii Cireş, unde acum erau porniţi...

Şi nu o dată au parcurs ei acest drum împreună cu bunelul. Când mergea la serviciul de noapte, trecea pe lângă casa buneilor Cireş, şi câteodată se oprea şi la poartă, mai schimbând o vorbă două cu ei:

-Ziuă bună, Grigore şi Oliţă, ce mai faceţi şi cum mai trăiţi?

-Da cum, naş Nicolai? (aşa îi spuneau ei bunelului). Iaca încet pe lângă casă, ca doi moşnegi. Baba trebăluieşte prin casă, iar eu pe afară, căci şi iarna am de lucru de-ajuns. Numai cât face să aduc apă tocmai din capătul celălalt de sat, amu când afară-i frig, şi-i lunecos? Da matale, tot la serviciu şi tot cu câinii?

-D-apoi, cu câinii e cu mult mai uşor. Cât ar trebui să întind eu pe jos până la fermă? Mai ales, cum spui şi tu, pe omăt şi frig. Şi-i lunecos, să mai cad şi pe jos, să-mi frâng vreun picior? Căci oasele mele la anii iştea, îs tare slabe, şi nu dea Domnul să le rup cumva. Că rămân fără ocupaţie. Nu-i aşa, Oliţă?

-Matale, naş' Neculai, spui drept, a intrat şi mâca în vorbă. Şi-i aşa cum spui. Şi la noi, nu gândi, matale, că-s oasele mai tari! Iaca, eu mai sufăr şi cu maiura. Am avut şi operaţii o gramada, şi apendicită, şi nu ştiu mai ce! -aşa că trebuie să mă păzesc. Aşa mi-a spus şi dofturul ”Vineri”. Numai el ghietul doftur îmi ştie boala me. Da eu, îs lihămitită de boli. Da matale spui. La matale-i de bătrâneţe. Şi dacă eşti la pensie, de ce nu stai acasă? Că tot una, toţi banii n-ai să-i grămădeşti. Ş-apoi, matale nici nu-ţi mai trebuie de-acum bani. Principalul, să fii sănătos şi să ai ce mânca. Iaca ce ştiu eu!

-Văd, Oliţă, că ai început a te cruţa, a răspuns bunelul Nicolai, la cele ce a auzit de la mâca, mai în glumă, mai în serios. Care-i lucrul tău, dacă misiunea ta este numai în casă, şi să faci mâncare? Stai la călduţ, nu ştii de frig, de ploaie, de nimic, sau să aduci apă cum face Grigore. La tine Grigore-i ca la armată. Numai ai strigat: drepţi!, şi el se-ndreaptă bietul om de spate cum poate şi vine la porunca ta. Mai ceva ca în poveste... Dar poate şi pe dânsul îl doare ceva, cum zici? Nu te-ai gândit vreo dată că şi el trebuie să se mai odihnească.

-Da ce să zic, naş' Neculai, Grigore-i sănătos. Ia uită-te la el, cum arată la faţă. Cât îi de rumăn şi frumos. Numai se plimbă prin ogradă de ici-colo. Numai ce-l vezi, că vine la uşă, şi-mi spune:

-Măi babă, vreu un păhar de vin, dă-mi te rog cheile de la beci, că pe urmă ţi le-aduc înapoi aşa cum şi le-am luat... Apu el, cum spui matale, ce-i bolnav? El n-are nici o boală, dacă be vin. Iaca eu, nici nu mănânc ca lumea. Am dietă. Nu mai spun de băut. Ia aşa câte odată, când vin nepoţeii, mai cinstim câte un păhăruţ. Da matale spui.

-Ia lasă, mai babă, nu mai spune toate secretele, că naş' Neculai, n-are numai astă grijă. Mai bine mergi în beci, şi adă o toştorică de vin, să-l cinstim, că nu chiar atât de des se opreşte el pe la noi cu cânii.

-Cum zici, naş Neculai, am eu dreptate, sau nu? -a întrebat tuca Cireş.

-Tu, Grigore, ai dreptate oricând. Te ştiu de un om harnic şi gospodar. Aşa, că dacă mai cinsteşti câte un păhar, nu-l cauţi prin sat, da îl ai pe al tău. Şi-i făcut tot de tine. Şi-i gustos, ca la nimeni. Aşa că nu cred, să se găsească cineva din sat, să refuze aşa propunere. Cred că m-ai înţeles -şi zâmbi la ambii bunei.

Între timp, mâca a adus o toştorică de vin, şi a pus-o oleacă pe plită să se încălzească, căci vinul din beci era rece.

-Iaca, voi spuneţi de sania cu câini, a început a vorbi bunelul Nicolai pe altă temă. Cred, că şi voi râdeţi de mine, cum îmi spunea şi Efrim, că râde lumea de mine când mă vede cu câinii. Da lumea, dacă ştiţi, de—aceea şi-i lume ca să-l vorbească pe unul, să-l râdă pe altul. Nu poate nimeni să le închidă gura. Deaceea las' să vorbească, până li s-a întoarce gura la urechi, cum se spune din popor, că pe mine nu mă doare capul de ei. Eu îmi port de grijă doar mie şi de nepoţei, că-s tare deştepţi, nu ca alţii. Şi cred, că fac bine. Ce spuneţi?

-Da ce putem noi să spunem, a răspuns bunelul Grigore, căci mâca s-a obţinut să răspundă ceva, se vede că este de altă părere, şi, ca să nu-i strice inima bunelului Nicolai, mai bine a tăcut. Iar bunelul a continuat gândurile, zicând:

-Câinii dintotdeauna au fost de ajutor oamenilor. Cine n-are câine pe lângă casă? Numai cel care-i leneş şi nu-i gospodar, căci el nici n-are ce păzi, dar nici n-are cu ce-l hrăni, aşa, că bine fac că nu mai ţin câini, că altfel erau nişte fiinţe chinuite. Iaca răspunsul meu, naş' Neculai! Şi a adăugat, privind la mâca:

-Ia toarnă, măi babă, câte un păhăruţ că de-acum s-a încălzit puţin.

Şi mâca, încetişor, cum era ea de firea sa în toate, a umplut două păhare mari pentru ambii bunei, iar ei şi-a rezervat un păhăruţ mai micuţ, din care de când mă ţin minte, mâca cinstea când veneam la ea.

-Fiţi sănătoşi, Oliţă, Grigore, deie Domnul vouă şi la toată lumea pace şi noroc, roadă în casă şi belşug pe masă, a spus bunelul Nicolae un toast, mai lung, căci iubea oricând să vorbească mai mult ca alţii.

-Mulţumim, naş' Neculai, pentru cuvinte bune, şi fii şi matale sănătos, şi odihnă meritată la pensie. Nu mai lucra atâta. Las să lucreze cei tineri, că lor mai mult le trebuie, şi nu matale, -zise mâca, nu atât un toast, cât un sfat bunelului.

-Noroc, bucurie, sănătate, a spus şi bunelul Grigore toastul lui de fiecare dată, care îl ştiam şi noi copiii.

Şi, ciocnind păharele cu fiecare în parte, le-au deşertat pe loc cum şi se cuvenea, doar buneii, mâca doar înghiţind un gât, l-a pus pe masă, de parcă mai trebuia să se mai încălzească. Dar buneii mai gustând din brânza tăiată binişor în hrinci mici, şi aşezate în farfurie cu pâine şi usturoi, au mai cinstit câte două păhăruţe, ca să fie trei, cum spuneau ei. Că neapărat trebuie să bei doar atâtea păhare. De spus ei spuneau că numai trei, dar bunelul Grigore, când nu era mâca pe-aproape, nu le mai număra. Aşa l-am ştiut noi de mici. Aşa şi l-am cunoscut şi când am crescut mai mari. Şi aşa a ajuns şi la o vârstă apreciabilă. Dar şi lucra mereu şi a ajuns şi peste optzeci de ani şi n-a mai avut boala ceea cum îi spunea mâca mereu „ahoric”, adică, care bea mult, şi trebuia lecuit.

-Mulţumesc de masă şi de cinste, a zis bunelul Neculai, şi, ridicându-se de la masă, a mai amintit, mai mult pentru mâca decât tuca:

-Da voi ştiţi, că cu câinii poţi să faci şi multe, multe alte lucruri pentru ajutorul omului, şi privi atent ce va spune mâca, dar văzând că mâca nu ştia ce să spună, i-a zis bunelului Grigore:

-Iaca, băieţii (avea în vedere eu cu fratele), au de gând să vă aducă cu câinii şi cu sania apă de la fântâna noastră, care-i bună de băut. Şi va ajunge pe mai mult timp. Apoi, tot aşa de câteva ori, şi trece şi iarna. Iar vara e-o plăcere să te primbli pân' la fântână să aduci câte o căldare de apă. Cum zici, Grigore?:

-Da ce pot eu să spun, decât mulţumesc!

Iată astfel de convorbire am reţinut, eu din copilăria mea. Iar finalul uneia din călătorii, n-a fost atât de fericit, aşa că mai mult tata nu ne-a mai dat voie să ne mai urcăm şi noi în sanie. Această ocupaţie a rămas pe seama lui tata. El aducea apă cu acelaşi butoi, dar cu sania lui cu calul, cu care era la serviciu zi de zi.

Peste câteva minute, câinii, am ajuns la bunelul Grigore la poartă. Şi a început să se gudure şi să hamăie încet, dând de ştire că cineva este la poartă. A ieşit bunelul, a tras sania cu câinii şi cu fratele în ogradă. A dezlegat butoiul cu apă, şi l-a pus pe prispă, zicându-ne:

-Cum de v-a trecut prin cap să-nhămaţi câinii şi să-mi aduceţi apă?

-Asta, tucă, nu noi, bunelul Neculai s-a gândit, să vă aducem apă de la fântâna noastră. La matale doar apă de băut nu este. Iar acum îi frig, şi-i lunecos, îţi vine greu să aduci apă tocmai de la capătul satului, i-am spus eu, auzind nu odată aceste cuvinte din gura bunelului Neculai.

-Ştie şi tăţâca despre asta, a adăugat bucuros fratele Ion. N-o să ne ocărască, totu-i sub supravegherea bunelului.

-Dacă-aşa, însamnă că-i bine, a răspuns bunelul Grigore. Mergeţi în casă să vă încălziţi, pe urmă o să vă duceţi acasă. Mâc'-ta, v-a făcut măliguţă cu jumere şi cu brânză de oi.

Doriţi, sau nu?

-Da! Ce-ntrebare mai dai şi matale, tucă, cine nu vrea să mănânce? Două bătăi strică, da două mâncări niciodată, am spus eu cuvintele binecunoscute şi de bunel.

-Apu-aşa şi este, mâncarea la nimeni nu încurcă. Este mai greu s-o faci. Da mâc'-ta totuna altă ocupaţie n-are, decât să facă mâncare. Aşa că aţi nimerit tocmai la timp. Mâca ne aştepta de-acum în prag, zicându-ne:

-Aţi îngheţat cu totul. Hai mai repejor, că la mine-i cald şi mâncarea-i gata. Spălaţi-vă mânuţele şi hai la mâncare!

-Ni-i frig..., măcă...., la mâni, au amorţit cu totul, a început fratele a sâcâi şi scânci...

-Treci mai repejor la masă, rupe o bucăţică de măliguţă caldă şi poart-o prin palme, să vezi cum te încălzeşti de-odată. Dar mai întâi spală-ţi mânile binişor. M-ai înţeles, Ionele?

-Da. Am înţeles, mâcă? Dar nu simt nimic cu ele.

După ce şi-a spălat mânile cu apă călduţă din ceaun, fratele s-a mai ogoit puţin, dar oricum îşi freca iute mânile, de-aici, zicând:

-Iaca, mâcă, iaca chiar, îmi trece frigul, şi, zicând astfel, muie mămăliguţa în brânză şi jumerile calde, îndreptând boţul unsuros în gură, după care îndată mai rupe o bucată de măligă, şi o purtă prin palme să se încălzească mai departe, căci cum n-ai da-o, dar foamea era potolită oleacă, mai trebuia să se încălzească.

-Şi cine v-a învăţat să veniţi cu câinii, să ne aduceţi apă? -întrebă mâca, privindu-ne pe ambii cât de ocupaţi eram cu mâncarea, purtând măliguţa dintr-o palmă în alta, căci era numai ce răsturnată pe fund.

-Bunelul Nicolai, el a văzut cum au înhămat câinii alţii de la nord unde-s gheţari, şi a cercat şi el, şi cum vezi, mâcă, s-a primit. Şi tata i-a dat voie, i-am arătat şi lui chiar o carte, unde erau desene cu câinii înhămaţi, şi de-atunci nu ne-a mai spus nimic. Iaca, vezi cum? Aşa că noi acum avem şi oacupaţie. Da matele nu l-ai văzut pe bunel, când trece cu sania cu câinii pe lângă matale?

-Cum să nu? L-am văzut, nu o dată, când mergea cu câinii şi sania la fermă. A trecut de câteva ori şi pe la noi cu câinii. Îi şi el în mintea copiilor. Voi cum ziceţi?

-N-ai dreptate, mâcă, nouă cu bunelul ni-i cu mult mai interesant, decât la alţi copii, el ne găseşte oricând ocupaţie.

-Iaca vezi, chiar şi azi. Nu-i vorbă, ne mai plimbăm şi noi cu sania, dar mai facem şi un lucru important. Iaca ţi-am adus atâta apă că vă ajunge pe câteva zile. Da poate chiar şi pe o săptămână. Nu-i aşa, mâcă, că-i bine? Şi-i chiar de folos pentru matale.

-Aşa-i, aşa-i, mâcă! Aici nu pot să zic nimic.

-Iaca când ne-nturnăm acasă, încăpem amândoi în sanie. Butoiul rămâne la matale, iam spus eu.

-Tata pe urmă îl va aduce cu bidarca, sau poate bunelul Neculai când va trece de la fermă, a adăugat şi fratele.

-Care bunel? Ce vorbeşti tu? Cum poate bunelul să încapă în sanie cu butoiul, dacă încăpeai numai tu, i-am spus fratelui.

Da tu nu te compari cu bunelul. Bunelul este mare şi înalt, că abia încape el singur cu cojocul lui. Nu mai spun de butoi.

???

După ce-am mâncat, ne-am spălat încă o dată mânile unsuroase, şi ne-am îmbrăcat, să mergem acasă. Câinii ne aşteptau cu nerăbdare în ogradă. Bunelul ni-a deschis poarta. Noi am urcat în sanie, fratele dinainte eu în urma lui, şi, dând de ştire la câini că suntem gata, am tras de hăţuri.

Cânii au luat-o la goană, pe drumul lunecos de gheaţă, căci nu mai era butoiul de trei ori mai greu ca mine, şi, astfel lor le era cu mult mai uşor. Nici câinii liniştiţi care ne trăgeau pe noi cu sania, nici viteza mare pe care ne duceau ei, nu prevestea nimic a rău. Până la cotitura de lângă Ghiţă Isaievici, câinii au mers fără a se abate de la drum pe undeva, decât doar la cârmuirea sovetului sătesc, unde câinii, au simţit, că era acolo tata, au cotit de la drum. Dar după ce a ieşit tata, i-a mai netezit pe cap, le-a dat o bucată de pâine, am luat-o din nou la drum.

Şi iată, când aproape de casă, în faţa saniei a apărut un motan, după care s-a început şi goana lor după el. La cotitura din vale, eu am căzut în omăt, în sanie rămânând fratele, care se vede, că a avut noroc, de sania, care unde el şedea era mai adâncă, şi nu putea să cadă. Eu însă fiind pe scaunul din urmă, n-a trebuit mult timp să fiu dus, iute cu cotituri alergând după motan, ca să mă prăval. Şi tot aşa alergând, câinii după motan, cu fratele în sanie, au ajuns tocmai la marginea satului pe gheaţă. Eu am alergat iute acasă, şi i-am spus despre toate ce s-a întâmplat bunelului. Bunelul a luat nişte bucăţi de pâine, pentru câini, se vede, şi s-a dus în căutarea saniei, unde era şi fratele speriat, se vede, de-a binelea. La capătul satului, s-au găsit nişte săteni, care au oprit câinii şi l-au dat jos pe fratele, care era cu obrajii roşii şi vineţi de frig.

Între timp a ajuns şi bunelul, unde erau stopaţi câinii cu sania. Le-a mulţumit sătenilor, pentru ajutor, şi a luat sania, pe fratele şi s-au întors acasă. Bineînţeles, că fratele atunci s-a speriat, dar ce simţea el atunci, poate şti doar el, dacă mai ţine minte, căci vârsta într-adevăr era fragedă, iar câinii, cu toate că erau dresaţi şi învăţaţi, n-au rezistat să nu alerge după motanul, care le-a trecut drumul. Câinele-i câine şi motanu-i motan, instinctul îi impune să alerge unul după altul. În orice caz, eu atunci aşa am înţeles. Dar, şi mai târziu, când am început a pricepe mai multe, n-am văzut nici odată, ca să treacă vreun motan pe lângă câine, ca el să nu hârâie sau să latre la el. Iar dacă-i slobod, numaidecât va alerga după motan. Aşa-i legea între animale. Cineva să fie mai tare şi mare, iar cineva mai slab şi mic. Dar, când scriu acum mi-au venit şi astfel de gânduri, care într-o măsură oarecare m-au mâhnit:

-Dar cu ce suntem, noi oamenii, mai presus, dacă având raţiune, procedăm tocmai cum am menţionat mai sus? Cineva doreşte să fie mai mare şi mai tare. De la care se încep şi toate nenorocirile pe pământ, şi toate zâzaniile între oameni. Iată de unde apar şi războaiele şi toate celelalte nedreptăţi. Şi-mi pare rău că nimeni cu nimic nu poate să mă contrazică, căci am dreptate...

Dar voi cum gândiţi?