luni, 21 ianuarie 2013

La spital

Vreau să încep cu istorioara, care s-a întâmplat la vârsta de cinci ani (deja înţelegeam câte ceva), şi la care mereu mă gândeam când crescusem mai mare. Mi se depănau gândurile înapoi, ca într-un film, despre toate ce s-au întâmplat atunci cu mine, şi cum am fost transportat la spital cu mâna dreaptă frântă. Iar restabilirea evenimentelor de atunci în memorie putea fi doar datorită particularităţilor creierului uman, care diferă de celelalte vietăţi de pe pământ. Aşa cred eu acum.

Aici vreau să spun, că majoritatea timpului la vârsta copilăriei până la 13 ani, am petrecut-o cu buneii care aveau o metodă originală de educaţie, cu ajutorul căreia, putea să ne îndemne la orice lucru. Când scriu aceste rânduri, îmi vine în gând Makarenko, cum educa copiii orfani în timpurile grele după revoluţie în Rusia, într-o şcoală specială, unde erau aduşi copiii din stradă vagabonzi, care nu aveau pe nimeni. Dar spre deosebire de acei copii, noi nu eram orfani. Aveam şi casă, aveam şi masă. Eram dintr-o familie deplină. Dar părinţii mereu fiind la lucru şi ocupaţi zi de zi, ne lăsau pe seama educaţiei buneilor. Şi nu pot să spun nici un cuvânt rău în adresa lor, căci educaţia buneilor, de rând şi cu a părinţilor, bineînţeles, mi-a fost călăuză pe tot parcursul vieţii. Şi-mi va fi, cât va fi să mai trăiesc.

Nu cred că buneiii să fi ştiut de Makarenko, căci şi eu am aflat, doar când am început a frecventa şcoala. Dar poate şi ştiau. Fiindcă ei ştiau multe. Mai ales bunelul Nicolae Procopciuc, de care m-am convins pe parcursul acelor 13 ani cât a fost el printre noi. Şi numai cel de Sus îmi este martor cât de tare am tânjit eu atunci, când într-o primăvară, în luna lui martie, bunelul ne-a părăsit şi a plecat în lumea celor drepţi. Şi acum ţin minte, că era ziua de 31 martie 1968, căci a fost înmormântat într-o zi cu Iurie Gagarin, despre care bunelul mereu mă ruga să-i citesc despre el câte ceva. Pentru el, Gagarin a fost un om deosebit de ceilalţi. Dar despre acele timpuri şi evenimente, voi scrie într-o nuvelă deosebită, care o veţi găsi în astă carte mai departe.

Acum însă, aş vrea să mă opresc la istoria propriu-zisă, ce s-a întâmplat atunci, la vârsta de cinci ani. Uneori când îmi aduc aminte, îmi apar şi detalii, care, cred eu, pentru cel care mai scrie au o importanţă deosebită. Şi evenimentele şi emoţiile petrecute în ziua aceea, au fost legate de buneii Olga şi Grigore Cireş. Căci când s-a întâmplat nenorocirea, eram la ei, unde cu mai multe rude sărbătoreau hramul satului. Cred eu era în luna octombrie, 1961. Nu mai ţin minte ce zi era atunci, dar acum ştiu precis, că hramul satului nostru se face în fiecare toamnă la 27 octombrie.

Aşadar, să incepem a desfăşura evenementele aşa cum le-am reţinut...

Cum am mai spus era sărbătoarea satului, şi-i evident, că la această sărbătoare în ospeţie veneau rudele nu numai din sat dar şi din alte părţi. Multe din ele erau împrăştiate, care căsătorindu-se, sau care erau statorniciţi cu viaţa acolo mai dedemult. Este vorba de satele Bocani, Burghelea dar şi staţia Făleşti (gara), unde locuia bunelul Ion Cernavcă. Fiind întors din Siberia, unde a fost deportat, ca şi mulţi alţii pe acele timpuri, când s-a întors la baştină, casa era deja confiscată. Şi, neavând acoperişul propriu, şi-a făcut casă acolo la gara de trenuri, nu departe de feciorul lui, moş Toader, fratele mai mic al mamei. Deşi şi mama şi tata, l-au rugat să vină cu traiul la Doltu, el a ales locul potrivit lângă feciorul Toader, care numai ce venise şi el din armata rusească din Sevastopol, unde a făcut cinci ani la marină. Nu mai ţin bine minte, cine dintre ei erau atunci la hram, dar mereu, veneau de sărbători la noi.

Ca regulă, bunelul Ion venea în fiecare an, să-şi viziteze rudele, care majoritatea erau în satul nostru...

Iată şi atunci casa cea mare la buneii Cireş era plină de oaspeţi, cât incăpea la o masă mare de-a lungul odăii cu două ferestre îndreptate cu faţa spre răsătit. Vis-a-vis era tot aşa o odaie de mare, despărţite cu un coridor mai mic, care îi spuneam „tindă”. Acolo, împreună cu buneiii, sora mai mare Nina, fratele Ion şi eu, am petrecut, nu o zi şi nu o noapte, pe cuptorul, pe partea stângă a odăii de-ndată cum întram pe uşă.

Şi, fiindcă mi-a venit în gând cuptorul buneilor, vreau să mă opresc un pic mai detaliat. Odaia era tot cu două ferestre îndreptate spre răsăritul soarelui, şi mai era o fereastră pe partea stângă lângă sobă, unde era o „lejancă”, acolo dormea bunelul. Iar cu el, ţin minte dormeam, nu odată şi eu. La bunei era bine de jucat, căci după sobă, mai bine zis între cuptor şi „lejancă”, în spatele sobei, era o trecătoare nu mare, pe unde încăpeam doar noi cei mici. Cu care ţel a fost ea făcută,-nu ştiu nici până astăzi.

Buneii de mult nu mai sunt, părinţii de-asemenea, iar eu mai înainte n-am întrebat. Şi doar acum, când îmi dezvălui în memorie evenimentele de atunci, mi-au venit în amintire multe..., multe... şi diferite detalii, inclusiv şi despre cele ce numai ce am scris.

Principalul însă, pentru noi cei mici, atunci era, că în timpul diferitor jocuri, inclusiv de-a mijatca, era foarte uşor să trecem dintr-o parte în alta, fără ca să ne coborâm de pe cuptor jos. Iată aceasta anume mi s-a întipărit în minte de-atunci.

Mai era un secret, dar spre deosebire de cel numai ce am spus, era folosit nu numai de noi, pentru jocuri, de-a ascunselea, dar chiar şi pentru a ne încălzi. Când veneam îngheţaţi de afară, bunelul ne scotea hainele şi ne dădea pe cuptor la încălzit, unde lângă sobă bunelul făcuse se vede, special un loc, adică o adâncitură în jos, o „nişă”care se astupa cu câteva scânduri lungi. Astfel acoperea locul într-atât de bine, că dacă mai punea şi o „saltea” cum le ziceau ei, nu se vedea numic. Şi cei care nu ştiiau, nici prin cap să le treacă ce mai este acolo. Şi cum spuneam, era o „nişă” cu adâncimea aproximativ de şaptezeci de centimetri.

Iată acolo şi ne încălzeam noi. Atunci la vârsta care eram, încăpeam în lungime fără să mă ghemuiesc. Dar destinaţia locului secret era alta: de uscat vreascurile înainte de a coace în cuptor, sau în sobă, ca să ardă mai bine, de a usca încălţămintea, care peste zi, mai ales, iarna, primăvara când se topea omătul trebuia făcută în fiecare zi. Apoi dimineaţa, bunelul le ungea cu „dohot”, ca să nu pătrundă apă. Câte odată le ungea şi cu untură de gâscă. Principalul era, că într-adevăr, astfel încălţămintea se păstra foarte bine, iar cel mai important era, că picioarele nu ştiau de umezeală sau frig. Dar asta atunci, la vârsta când puţin ce înţelegeam, era cel mai important, nu atât pentru noi, cât pentru bunei şi părinţi, astfel protejându-ne de răceală şi de alte boli.

Iar, acum, după atâţia ani de viaţă pe care i-am parcurs, când privesc retrospectiv la copilăria mea, nu ţin minte să avut vreodată, vreo răceală serioasă. Mă rog, ca fiecare copil după atâtea ore petrecute la frig, afară, pe gheaţă, prin omăt, câte odată cădeam şi în apa când se spărgea gheaţă (despre care părinţii nu ştiau). Altfel nu mai vedeam noi gheaţa altădată. Şi nu-i de mirare, că după asta ne mai curgea şi nasul, la care buneleul mereu ne spunea:

-Şterge bulbucii, că-ţi întră în gură mucii, -şi ni-i ştergea fără nici o basma, atât de bine, de-mi părea că până în seară nu mai apar. Dar să vezi, că nu trecea mult timp, şi eram din nou cu nasul plin.

Aici puţin m-am abătut de la povestirea de bază, nu întâmplător, căci ceea ce s-a întâmplat mai departe cu mine, cădea totul pe seama buneilor, fiindcă eram la ei şi trebuia să fiu supravegheat de dânşii.

-Dar cu ce puteau ei să fie de vină, când eu, de rând cu ceilalţi copii, cu care ne jucam afară, mă zbânţuiam ca întotdeauna, da poate şi mai tare ca ei.

Era undeva la amiază. Ţin minte precis, căci soarele era cam deasupra capului nostru. Deci dacă nu era umbră pe prispa (casa fiind aşezată, precum am spus şi ferestrele cu faţa spre răsărit în faţa „casei cea mare”), era cam la amiază. Ferestrele la casa cea mare, unde ospătau toţi musafirii, erau deschise, căci era o zi frumoasă cu soare, de toamnă devreme. Prin ferestre se auzeau vorbe, de parcă era un ştiubei de albine. Unii cântau (bunelul Grigore avea şi auz muzical, dar şi o voce frumoasă), păcat că nu s-au reţinut, benzile de magnetofon, unde nu odată cântau împreună: bunelul Grigore şi cu tata. Tata mai cânta perfect şi la muzicuţă, şi, graţie tehnicilor din ultimii ani, care au apărut (videocamera), s-a păstrat un film unde sunt şi părinţii, şi buneii Cireş. Tata cânta la muzicuţă la umbra copacului de vişin. Mai departe am imprimat întâlnirea părinţilor cu copiii şi nepoţii. Au fost filmaţi şi buneii Grigore şi Olga Cireş, la ei acasă, unde venisem noi toţi în musafirie. Sunt imprimate şi convorbirile lor cu noi şi alte momente interesante. Dar D-lor,deja erau la o vârstă, când nu le mai venea a cânta, cum ziceau ei. De-aceea n-am putut să-l convingem pe bunel să ne mai cânte câte ceva. Ş-apoi, bunelul mai mult cânta când era vreo sărbătoare mare, iar atunci, dorea ori nu bunica, trebuia să-i facă chef. Adică să-l cinstească cu mai multe păhare cu vin, ca altădată. Altfel bunelul nu era dispus să cânte. Sau poate nu era momentul, sau noi nu prea am insistat, să ne cânte, dar aşa a fost. Bine, că măcar tata a cântat puţin la muzicuţă. Cu regret, nu pot să spun despre bunelul Nicolae Procopciuc, să fi rămas pe vreo peliculă, decât doar în fotografiile mici, făcute de tata cu un aparat deosebit pe atunci, care era doar la noi acasă din tot satul, „fotocor” îi spunea. Astfel de aparat foto am văzut în oficiile „foto” la Făleşti, când am început a învăţă la şcoala medie moldovenească nr.2. Şi-i evident, că în anul 1968, când bunelul Nicolae a plecat în lumea celor drepţi, în afară de fotografii, făcute de tata, n-avem ca amintire nimic, decât doar memoria nepoţilor, care l-au ştiut, şi care, în măsura posibilităţilor, pot să-şi aducă aminte oral sau în scris. Iată, anume acestea, m-au făcut şi pe mine să-mi răscolesc amintirile, tot ceea ce am reţinut, la acea vârstă a copilăriei mele. Şi să redau în scris, cu speranţa că va fi de folos generaţiilor ce vin după noi (aici mă refer la rudele care au cunoscut aceşti oameni, la copii, nepoţi, strănepoţi).

Nici ziua frumoasă cu soare, nici sărbătoarea satului cu veselie şi cântece, nici zbenguitul copiilor prin ogradă, nu prevesteau nimic rău. Dar totul în viaţa noastră este vegheat de cel de Sus, şi nici nu ştii de unde vine, -fie rău sau fie bine. Totul este neprevăzut, precum s-a şi întâmplat atunci cu mine. Se vede că a fost un ceas rău, cum spunea şi mama, când o întrebam cum s-a întâmplat atunci. Dar cum putea ea să ştie mai bine ca mine, dacă atunci nici nu era la bunei. Dar aşa a fost să se întâmple, cum şi s-a întâmplat. Şi-mi aduc aminte acele clipe tragice, când eu fiind pe prispă, întinzându-mă de sus spre cineva din copii cu care atunci ne jucam, am căzut de sus în faţa casei, răspândind în jur un plâns înspăimântător şi groaznic:

-Aracan de mine!-a strigat alarmată mâca Cireş, -şi s-a repezit ca săgeata afară, unde eram eu întins pe pământ. Chiar în faţa ferestrelor deschise, unde se veseleau şi cântau musafirii. De-odată s-a făcut o linişte că nu se auzea în jur ţipenie de om. Iar mâca, privindu-mă cu jale şi spaimă, mă tot întreba:

-Vasilică, scumpul mâcăi, mititelu, ce-ai făcut?, Unde te-ai pălit?-întrebă plângând şi mâca alături de mine, luându-mă în braţe. Plângând şi oftând de durere, arătam mâcăi mâna dreaptă, care înţepenise pe loc.

-Grigore! Grigore!,-strigă mâca la bunel, cătându-l cu ochii printre musafirii, care încetul cu încetul se pregăteau să plece, să nu încurce celor cu nevoia. Mergi chiar amu la Efrim şi Anica şi cheamă-i cât mai repede la noi. Să le spui să vină într-o fugă. Bun?

-Bun, Oliţă,...chiar acum mă duc ...Şi, ieşind pe poartă, cum putea aşa fugea să le dea de ştire la părinţii mei ce s-a întâmplat...

În acea zi tata cu mama încă nu venise la sărbătoare, dar erau pregătiţi să vină după amiază. Şi mare le-a fost mirarea, când tuca Grigore, venind la ei într-un suflet le-a adus veste rea:

-Efrimaş şi Anicuţă...S-a întâmplat o nenorocire...

-Ce este, moş Grigore?, -Spune mai repede, ce s-a întâmplat?.

Bunelul, trăgându-şi răsuflarea şi vorbind cu greu, obosit de fugă, dar şi de noutatea nu bună, a început a le povesti:

-A căzut Vasilică jos de pe prispă... şi şi-a frânt mâna dreaptă....,-a spus el în grabă, fără să se adreseze concret la mama sau la tata, căci spre fericirea mea erau ambii acasă.

-Cum adică s-a frânt mâna?,-întrebă şi mama la rândul ei într-un suflet.

-Noi n-am văzut cum, dar copiii de-afară au spus că a căzut de pe prispă. Oliţa l-a aşezat pe prispă şi îl ogoieşte cum poate până când veniţi voi. Iaca cum.

Atunci mama repede, venind la mâca, în drum a trecut pe la fratele mai mare al bunelului Nicolae, Vasile, care, în caz de scrântitură, putea pune mâna la loc. Iar tata, a trecut pe la Ion Popşoi, căruţaşul din sat, şi, pregătind caii şi căruţa, în caz de-i ceva complicat, să meargă la spitalul raional din Făleşti.

Fratele bunelului, văzând mâna dreaptă toată neagră (era hematomă), iar în umăr sărită de la loc (luxaţie),-le-a spus părinţilor îngrijoraţi:

-Efrimaş şi Anică! Aici nu pot să fac nimica. Este-un caz foarte complicat, şi eu nu vreau să-i fac mai rău. Plecaţi cât mai repede la Făleşti, acolo sunt chirurgi, care poate să vă ajute.

Între timp m-au aşezat pe prispă pe o pătură, şi mama ţinându-mă de mână şi plângând încet, să nu mă sperie pe mine, că-i rău de tot, şoptea plângând:

-Vasilică, dragul mamei, rabdă mititelu, ne ducem repede la spital şi totul va fi bine. Ţin minte, că eu numai icneam încet, nu mai aveam nici lacrimi, dar nici putere de a plânge. Când a venit tata cu căruţa, pe mine de-acum mă pregătise pentru spital. M-au dus în căruţă, unde era pregătit din timp atâta fân, că îmi părea că sunt pe o căpiţă. Deasupra au pus un ogheal. Şi nu întâmplător au pus fânul (nu pentru mâncare la cai), dar , cum spunea tata, să fie mai moale, să amortizeze căruţa să nu-mi provoace durere mai tare, căci o aveam şi aşa destulă.

Astfel, cu căruţa şi culcat pe fânul mirositor, care tare bine mi-a prins atunci, mergând la o distanţă impunătoare de vreo zece kilometri până la spital. Din tot drumul pe care l-am parcurs atunci, ţin minte doar când ne-am oprit lângă calea ferată (canton) la gară. Tocmai trecea un tren în faţa noastră pe calea ferată, şi trebuia să aşteptăm puţin până va trece. Şi mi-a părut atunci c-am aşteptat o veşnicie până au trecut toate vagoanele după locomotivă, una după alta, auzindu-se hăt departe bocănitul lor specific. Îmi părea că nu se mai sfârşeşte numărul vagoanelor care aveau să treacă pe calea ferată la câţiva metri în faţa mea, unde eram în căruţă însoţit de părinţi. Iată atunci pentru prima dată am văzut tren, deşi sirena lui era auzită mereu şi la noi în sat. Căci gara, se afla undeva la vreo 5 kilometri de sătucul nostru.

Ţin minte bine locul, căci ulterior, după câţiva ani, când crescusem mai mare, veneam la bunelul Ion Cernavcă şi mergeam la vie după poamă şi nuci. Avea o grădina cu vie, şi cu copaci de nuci, ca în poveste, unde nu odată am fost la ajutor, şi de unde, când venea bunelul Ion la noi, ne aducea nuci şi poamă roză cu un miros pătrunzător de plăcut. Tot acolo, pe lotul de vie, era şi o colibă, unde bunelul păzea noaptea poama.

Dar asta a fost mai târziu. Atunci, însă, eu eram preocupat cu alte gânduri, şi scriu acum sincer, nici nu ţin minte la ce mă gândeam concret. Probabil că gândurile-mi erau cât mai repede să ajung şi să uit de durere (cum îmi spunea mama). În rest, nu ţin minte ce-a fost pe drum, dar poate şi dormeam, căci, mă gândesc acum fiind medic, nu eram eu atunci cumva în comă?

Nu ştiu... Părinţii, nu cred, că înţelegeau atunci ce-i coma. Principalul pentru ei era cât mai repede să mă ducă la spital. Şi, cred eu, privindu-mă că stau liniştit, înseamnă că dorm. Dar, principalul, că am ajuns la spital cât mai repede.

La spital am fost însoţit de tata şi mama, pe tot parcursul drumului lung de la Doltu la Făleşti, şi, bineînţeles, căruţaşul Ion Popuşoi.

Numai am ajuns la spitalul centrului raional, că tata îndată a găsit doctorul chirurg de gardă (din spusele părinţilor). Iată din acel moment mai departe, n-am reţinut nimic, decât doar, când în sala de operaţie mi-au pus o mască pe faţă (mi-au dat narcoză), iar doctorii chirurgi mi-au redus luxaţia.

Apoi, după câteva zile, au venit părinţii să mă viziteze.Ţin minte, că atunci pentru prima dată am mâncat napolitane, care mi-au plăcut tare, şi îmi plac şi pân' acum. Dar, să nu anticipăm evenimentele, şi să ţin firul povestirii, cam aşa cum a fost. Auzite de la părinţi, dar şi confirmate de bunelul Ion Cernavcă.

M-au luat în reanimare, (părinţii fiind alături în coridor), şi după ce m-au consultat chirurgii şi anesteziologii (mâna era deja toată neagră), au ieşit, şi le-au spus părinţilor:

-Cu părere de rău, dar este târziu. Trebuie de amputat mâna. Dacă veneaţi mai degrabă, poate se putea de salvat, dar aşa!!!

-Vedeţi mai gândiţi-vă, fiindcă trebuie să semnaţi acordul la operaţie.
Părinţii, scârbiţi de nici n-aveau cuvinte, ce să răspundă, le-au zis, să mai aştepte puţin, până când se vor sfătui ce-i de făcut. Era doar o scăpare, s-au gândit ei, să-l cheme pe bunelul Ion Cernavcă, şi să-i afle părerea. Bunelul, fiind deportat în Siberia a trecut şi prin mai multe greutăţi, şi prin toate a trecut dârz şi cu demnitate, şi-a văzut mai mulţi oameni, inclusiv şi medici, şi când tata şi mama i-au spus ce au de gând să facă doctorii cu mâna mea, s-a indignat cu totul, zicându-le:

-Cum să-i taie mâna dreaptă?, ei se gândesc ce vor să facă?, -Şi aflând, care-i doctorul, s-a dus să-l caute să-l întrebe, care-i situaţia şi ce trebuie de făcut pentru ca eu să rămân cu mâna întreagă..

Nimeni nu ştie (n-au ştiut nici părinţii), ce-a vorbit atunci bunelul cu chirurgul, cu anesteziologul şi ce le-a promis, şi cum i-au convins, dar imediat, am fost luat în sala de operaţie, pe o masă (ţin minte-lămpile rotunde deasupra capului), şi după ce mi-a pus nişte injecţii, apoi o mască pe faţă, am adormit, şi n-am mai ştiut mai departe nimic.

-Chirurgii mi-au pus mâna la loc, adică, au redus luxaţia articulaţiei în umărul drept. Atunci, când am căzut, se vede că s-a luxat capul osului humeral în sus, şi nici nu era necesar de operaţie, ci doar de reducerea luxaţiei, care au şi făcut medicii, sub anestezie generală, datorită insistenţei bunelului Ion Cernavcă.

-Cum el i-a convins? M-am întrebat nu odată şi, nicidecum nu găseam răspuns. Şi poate-i mai bine, că nu ştiu, ce s-a întâmplat atunci, dar ştiu, şi sunt convins, dacă am rămas cu mâna nevătămată, a fost nu întâmplător. Şi de-odată, mi-am adus aminte de mama, ce-mi spunea mereu:

-Te-ai născut în zile mari, şi ai un înger păzitor, dar şi tu pe parcursul vieţii să nu uiţi de aceasta, şi mereu să-ţi aduci aminte, să intri în biserică şi să pui o lumânare pentru asta. La care, nu odată i-am răspuns, când era încă în viaţă...

...Mama avea dreptate, ca întotdeauna. Când am posibilitate, pun şi eu câte o lumânare în biserică, de sănătatea celor de-acasă, dar şi în amintirea părinţilor, buneilor şi rudelor cunoscute. Poate de atâta am şi rămas cu mâna întreagă, ca să ajut zi de zi, pe astfel de pătimiţi, precum am fost eu atunci, să-şi uşureze suferinţele, cu speranţa în viitor şi la viaţă.

Nu-i cunosc, nu i-am ştiut, pe acei medici care atunci m-au ajutat. Dar, oricum, le mulţumesc şi la toţi ceilalţi care au participat atunci la salvarea mea şi m-au ajutat, căci, crescând mai mare, poate şi datorită acestui caz, într-o măsură oricare, am hotărât să îmbrăţişez profesia de medic chirurg. Şi nu numai chirurg, dar anume ortoped. Adică, totuşi mai aproape cu patologia care s-a întâmplat cu mine atunci.

Şi slava Domnului că-i aşa, căci cum puteam eu să fiu chirurg? dacă mi se lua atunci mâna principală a chirurgului?. Mâna dreaptă!

Poate aveam cu totul altă soartă? -Cine ştie?...

Însă acum, nu regret cu nimic, că mi-am alesa profesia de chirurg. Căci mai aproape de starea sufletească a omului, ca profesia de medic, nu poate nimic să fie. Asta-i părerea mea.

Şi nu întâmplător, după atâţia ani trecuţi prin vâltoarea vieţii (şi bine şi rău), nu mă lasă gândul, de copilărie, dar şi de cei dragi care mi-au fost în viaţă, că nu pot ca să nu-mi expun gândurile mele pe coala de hârtie, căci astfel mă ogoieşte şi mă mângâie suleteşte. Dar şi mă îndeamnă, şi la mai multe fapte bune, fără de care omului îi vine greu să supravieţuiască. Însă, cred eu, este prea devreme să le totalizez. Încă n-a sosit timpul...Acum, însă, doresc doar să-mi amintesc nişte cuvinte spuse de marele Vasile Şukşin, care sună cam aşa în traducerea proprie:

„Dacă sufletul îţi cere să te destăinui cu ceva — Înseamnă că ai un suflet bun”.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu