luni, 21 ianuarie 2013

Buneii şi noi în ajun de Sfântul Vasile

Nu întâmplător, mi-am adus aminte, de acele zile de neuitat, în ajunul de Sfântul Vasile, când noi eram mici, şi ne bucram de zilele frumoase petrecute cu buneiii. Părinţii în fiecare an înainte de această sărbătoare, pregăteau un porc pentru tăiat. Aceasta devenise deja o tradiţie. Şi nu numai pentru familia noastră, dar şi pentru majoritatea din sat, care aveau posibilitatea să ţină şi să crească un porc timp de un an de zile. Şi acest lucru, în afară de bunei, n-am văzut să fie făcut de altcineva. Iar noi, ca copiii, fiind in preajmă cu joaca, nu pierdeam momentul, când trebuia să-l pârlească. Râdea inima de bucurie, când în jur vedeam cum toţi gospodarii satului, se pregăteau de Anul Nou pe vechi, anume cu tăiatul unui porc, care l-au aşteptat anul întreg să adauge în greutate. Nu..., nu credeţi, că am greşit, cumva, când am spus anume Anul Nou pe vechi. La noi în sat se sărbătorea anume pe vechi. Ţin minte, că fiind mereu alături de bunei, ei pentru această sărbătoare se pregăteau din timp. Chiar cu câteva zile mai înainte. Iar în ziua, când trebuia să înjunghie şi să pârlească porcul, se pregăteau miniuţios de dimineaţă. Ascuţeau cuţitele. Şi le ascuţeau atât de bine, că aveau teamă ca noi copiii să nu punem mâna pe ele, preîntâmpinându-ne, -zicând:

-Doamne fereşte să puneţi mâna pe cuţite, ca taie mai tare ca briciul, -nu de alta da o să aveţi de furcă cu tat'-to, aşa ne spuneau ei. Şi acum scriind aceste rânduri, retrospectiv, vreau să spun, că cuvintele lor, care ne preîntâmpina că va ştie tata, aveau efectul pozitiv scontat. Deşi, nu numai aceasta era garanţia ca noi să nu ne apropiam de obiectul periculos şi tăios. Dar ştiam de acum şi singur, spun aici de mine, care fără ca să-mi spună cineva, că nu trebuie să umblu cu obiecte tăioase. De aceea, nici nu ne atingeam de ele. Căci, nu cuţitele ascuţite, erau pentru noi, obiectele de joc atunci, cum şi era clar de la sine. Ele trebuiau pentru a junghia porcul. Şi anume înjunghiatul, era pentru noi, poate mai interesant ca toate celelalte proceduri. Dar buneii, ca să ne protejeze de o traumă suplimentară (aşa înţeleg eu acum), şi să nu ne deregleze psihica noastră atât de fragedă, atunci când trebuia să înjunghie porcul, ne trimetea în casă. Dar ştiind, că nouă ne era totul interesant, în ceea ce priveşte porcul tăiat, ne chema când trebuia de-l pârlit cu paie.... Mai apoi de-l stropit cu apă, şi după aceea când porcul era acoperit cu nişte plapume vechi să se menţină căldura, eram chemaţi să ne urcăm pe el, şi să savurăm căldura după pârlit. Astfel se înmuia bine cioricul, şi era foarte uşor de-l curăţit, că rămănea cioricul curat, şi mirositor, că nici n-aveam răbdare să ne dea buneiii, singuri, apucam câte o bucată, şi o băgam în gură, atât de tare şi ademenitor era mirosul porcului pârlit.

-Şi doar, după ce, noi coboram de pe porc, bucuroşi, că ne-am încălzit oleacă în ziua friguroasă de ajun de Sfântul Vasile, se începea cel mai interesant.

Buneii înarmaţi cu cuţitele cele tăioase cum spuneau ei (ca briciul), începeau curăţitul porcului deja înmuiat la temperatura înăbuşită, la care am fost şi noi părtaşi, doar am stat pe el şi ne-am încălzit.

Dacă n-ai văzut nicio dată aşa ceva, nu poţi să-nţelegi, cum se poate un porc, fiind atât de murdar, până la această procedură, şă devină, după ce îl razi binişor cu cuţitaşul, şi spălându-l mereu cu apă caldă, atât de frumos şi atât de plăcut. Căci când cumperi o bucată de carne de porc de la magazin, sau chiar şi de la piaţă, oricum, îţi pare că este curată. Dar mai curată, şi mai bine pregătită cum o făceau buneiii mei, n-am văzut, n-am ştiut. Ceea ce nu pot să uit chiar până acum, este, că, deşi fiind iarnă, câteodată nu erau ninsorile dorite, cum doream noi copiii, dar anume în ajunul acestei zile sau nemijlocit atunci, nu ştiu de unde, dar, apărea un vântişor mai rece, iar cu el şi ninsoarea, care era aşteptată oricând de noi copiii, atât de mult, şi se întâmpla anume la zilele despre care acum scriu. Se vede, că totuşi este o putere mare de Sus, care vine oricând, să ne mângâie pe noi cei mici. Aşa gândeam eu atunci.

Dar şi acum, după atâţia ani, trecut prin vâltoarea vieţii, necătând la instituţiile pe care le-am terminat, la experienţa de viaţă pe care am acumulat-o, nu pot să înţeleg, cum de astfel de lucruri se întâmpla atunci. Nu ştiu..., deşi mai multe ca atunci înţeleg! Dar, cum a fost întrebarea mea atunci fără răspuns, când eram mic şi nu înţelegeam nimic, tot aşa şi a rămas până azi, fără răspuns, căci, cred eu, că nimeni nici nu-i în stare să ştie. Decât doar Cel de Sus, cum mereu ne spunea mama....

-De ce anume de Anul Nou pe vechi să ningă, dacă n-a nins pân atunci, s-au să vină frigurile, dacă nu erau mai înainte? Şi la toate aceste întrebări ne răspundea din nou iar mama, amintindu-ne, că este o putere mare, care nu-i văzută de nimeni. Dar care este, şi trebuie să-ţi aduci aminte de ea în fiecare zi, nu numai atunci când ţi-i rău, şi vreai ca să te ajute cu ceva. Vorba ceea; „Dumnezeu te-ajută, dar nu-ţi pune în straistă!”

-Dar să continuu a-mi dezvălui gândurile, aşa cum le-am reţinut din copilărie.

Bunelul, curăţind porcul binişor, ca să fie curat, căci mai era mama, care primea acest lucru, şi nu era bine, când ea arăta la ceva care nu era făcut pe potrivă. Iar nouă, la cei din jur, care-i ajutam pe bunei (sora, fratele şi eu), ne tăia coada, deja curăţită frumuşel de ei, şi-o mâncam, în semn, că am fost cuminţi şi n-am ieşit din cuvântul lor.

Mai departe, se începea procedura buneilor propriu zisă. Şi pot să mărturisesc, că am fost şi eu martor ocular, când porcul deja curăţit, era trecut pe o raclă curată de lemn, după care se începea, cum spunea buneleul Grigore Cireş, procedura cea mai interesantă, pentru noi, da cred eu că şi pentru bunel, căci el putea să ne facă şi prognozarea iernii, mai ceva ca un profet:

-Iacă mai departe, ce-o să vezi, -şi privea, nu ştiu de ce, oricând la mine, -se cheamă chirurgie. Iaca aşa doctorii, cum umblu eu prin purcelul ista, cu cuţitul, aşa fac operaţii doctorii chirurgi, pe oamenii vii. Eu fiind mic, evident, că nu-mi dădeam seama ce el vorbea atunci, dar cuvintele spuse au fost reţinute de mine în memorie, căci altfel, nu puteam nici să-mi aduc aminte, cu atât mai mult să le mai scriu aici. Deşi ţin minte, cum la toate cele spuse de bunel, privind-ul atent, -îi spuneam:

-Bunele, ce spui matale, nu prea înţeleg, -purcelul de-amu-i tăiet, şi nu simte durere nimic, -dar cum omul poţi să-l tai, fără ca să-l doară?

-Cum?, nepoţele, nu ştiu, nici eu, -că nu-s învăţat. Dar, iaca, când a dus-o pe Oliţa (mâca Cireş), la spital, şi când a operat-o, doctorul mi-a spus, c-o să-i dea narcoză. Ce-i narcoza, nu ştiu?, (bunelul avea învăţate numai trei clase la români). Dar mi-a spus că o să doarmă, şi n-o să simte nimic. Iaca cum! Te-ai gândit vreodată la aşa ceva?

-Nu ştiu bunele, -căci într-adevăr nu ştiam, -şi-mi cătam de treburile mele mai departe. Între timp, bunelul, făcând examenarea organelor interne a porcului, numai ce tăiat, şi cald, -îmi spunea:

-Iaca şi maiera, adică ficatul, după cum ştiu acum. Iaca şi rinichii, plămânii, şi aşa mai departe. Şi trecând cu demonstratul la splină, şi întinzând-o binişor pe o masă, iar el aşezându-se pe un scăunel, şi cu cuţitul în mâna dreaptă, arătându-ne cât este de mare şi configurată, ne spunea, ca un învăţător la şcoală:

-După ea se poate de apreciat cum va fi şi iarna; dacă splina era lungă, iarna neapărat trebuia să fie lungă (şi ne arăta cât de lungă va fi). Dacă era scurtă, ne lămurea tot în felul, după care arăta glanda porcului examenată.

Mai departe bunelul, împărţea tot porcul în patru părţi, adică prin tăieturi alături de coloana vertebrală în lung de la cap spre coadă, apoi, cu o tăietură în curmeziş cu toporaşul ca să străpungă coloana vertebrală la mijloc, astfel împărţind tot porcul în patru părţi egale. Rămâneau patru bucăţi mari, picioarele de dinainte şi cele din urmă, după care le ducea în casa cea mare la rece pe o masă mare, şi le punea aşa cum au fost tăiate afarfă. De pe partea de la spate, bunelul alegea unde este mai groasă slănina, şi o tăia felii, le sărea pentru a le păstra deosebit, pentru mâncare. Dar înainte de asta ne dădea nouă la copii cioricul cel mai moale şi gustos. Mai departe, după ce bunelul tăia din bucăţile enumerate, bucăţele de carne cu slănină nu mari pentru a fi topite, începea a topi carnea, într-un ciaun mare, care se punea afară la un stativ din metal special penru acest ciaun, şi se făcea focul încetişor cu lemne, până când se topea bine. Şi acest lucru important era pe seama bunelului.

-N-am văzut nici odată pe mama sau pe bunica, să se amestece în treaba bunelului, când pregătea porcul de la început până la sfârşit. Cu excepţia, când veneau să ia toate măruntaiele şi prapora porcului, pentru, ca până bunelul va termina lucrul, să fie gata „cighirii”, aşa le spuneau ei la pârjoalele din maieră, rinichi, ş.a. înfăşurate cu „praporă”. Acum înţeleg, că acea praporă, cum o numeau ei, este peritoneumul organelor interne, care este foarte subţire, cu zone de grăsime. Ori, mai lua mama o bucată de carne, s-o pregătească, pentru zeamă cu curechi. Restul, bunelul se ocupa singur cu toate cele ce făcea, din porc, fără să le implice pe mama sau bunica.

-Nouă, însă bunelul ne pregătea vezica urinară (beşica udului), cum îi spunea bunelul, şi prelucrând-o minuţios cu cenuşă din sobă, după care îi punea un stuf, sufla în el şi ne pregătea o minge de nemaipomenit. Şi ca să fie mai răsunătoare, mai puneam în ea şi nişte grăunţe de păpuşoi, aşa că când începeam a ne juca cu ea prin casă, mâca nu mai ştia unde s-o eie de atâta gălăgie răsunătoare, de se-auzea şi afară, -zicându-ne:

-Vasilică, Ionică, lăsaţi beşica asta odată în pace, şi veniţi mai bine să mâncaţi. Iaca ce mai joacă v-a găsit şi tuc'-to, parcă este într-o minte cu voi. Dar mâca sapunea aceste cuvinte, în aşa fel, că nouă ne părea că ne laudă, că însfârşit au şi băieţii o ocupaţie ca băieţii. Adică minge.

Iar, după ce mâca Cireş, ne făcea o măliguţă cu giumere proaspete şi cu brânză de oi, şi ne chema la masă, nu mai aşteptam rugaţi a doua oară, şi ne-aşezam binişor la masă să ne potolim foamea.

Iată, astfel mi s-a întipărit în memorie, zilele de pregătire pentru Sfântul Vasile. Şi mai departe, cum ieşeam din post, cum zicea mâcă (ea şi cu mama ţineau posturile cu sfinţenie), nu se mai răcea tigaia cu giumere de pe plită, şi nu se mai termina brânza cea albă cu găurele din farfurie. Nu mai spun de mămăliguţă, care se făcea la orice masă, şi era oricând atât de fierbinte, că dacă ne nimeream chiar atunci pe-afară, când intram în casă, după ce ne spălam mânile cu săpun, ne încălzeam de la ea mânile, ca de la o sobă. Căci altă mâncare mai bună, nici că era, fie cu giumere, fie cu borş, s-au alte bucate pe care ni le pregătea mâca atunci când eram la ea. Iar dacă porcul era tăiat la noi acasă, acelaş lucru, am în vedere mâncarea, despre care am vorbit mai sus, ne făcea mama. Şi una şi alta, deşi cu diferite mâni, dar făceau aşa o mâncare de gustoasă, încât când scriu aceste cuvinte, îmi apare şi salivă în gură...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu