Bunelul, Şaric, şi paza de noapte

Am vorbit mai înainte, cum noi împreună cu fratele şi bunelul Nicolae, într-o zi de iarnă l-am dresat pe câinele nostru Şaric. Însă bunelul a mers şi mai departe cu educaţia şi dresarea câinelui. Dar, spre deosebire de acei câini pe care i-a văzut bunelul (aşa mă gândeam eu atunci), la care sania era-naltă şi de ea se ţineau cu mâinile, iar cu picioarele, se urcau pe ea din urmă, în aşa fel că din când în când se coborau şi o împingeau la dealuri, sau când câinii oboseau, bunelul a făcut o sanie de lemn şi unde puteai să te aşezi în ea, şi înhăma un câinen - când ne plimbam noi cu fratele, sau doi câini - când singur bunelul pleca la paza de noapte de la ferma de porci. În sanie era făcut un loc special, unde şedea, iar acolo era o nişă, unde bunelul punea de toate. Noi când îl întrebam:

-Bunele, da ce-o să pui matale acolo?, răspundea „te miri ce”, dar noi ştiam deja, că el ne aducea de la fermă sfeclă de zahăr şi cartofi coapte. În afară de asta mai avea şi de mâncare pentru el, da şi pentru câini, care şi ei aveau suflet şi trebuiau hrăniţi. Dar despre evenimentele celea o să-mi amintesc mai departe.

Cred eu, bunelul a văzut undeva, cum oamenii cei de la nord înhămau mai mulţi câni la o sanie. Cu mult mai târziu, am văzut şi la televizor cum la Ciucotca vânătorii se foloseau de mai mulţi câni, înhămaţi unul după altul trăgând o sanie.

Într-o zi am adus o carte de la bibliotecă, de Jack London, după care am citit câte ceva în ea, i-am arătat şi bunelului cartea, unde erau nişte desene cu cânii înhămaţi. La care bunelul, privind la ele, mi-a zis:

-Vezi, nu numai eu înhăm cânii, au mai făcut-o şi alţii până la mine, iar tat-to mereu mă dogeneşte:

-Lasă, tătuţă şi matale cânii iştea cu sania, că râde lumea de matale, da şi de mine.

-Unde ai mai văzut un om în etate să se plimbe cu sania înhămată cu cânii prin sat, în văzul lumii? N-ai ce te face când un copil se joacă cu cânii, se plimbă cu sania, şi altele, dar matale? Unde-ai mai văzut una ca asta?

Şi eu atunci neavând argumente (cum iubeşte tat-to să spună), tăceam din gură şi nu-i răspundeam nimic, dar acum am să-i arăt cum şi alţii înhamă cânii, şi nu unul doi, dar o haită întreagă.

-Tu, Vasilică, îmi spune bunelul, până când nu-i arăta cartea lui tat-to. Bine?

-Cum zici, bunele.

Şi nici să n-o duci la bibliotecă. M-ai înţeles?

-Da, bunele. Voi face aşa cum spui matale.

-Hai mai înainte s-o citim, mi-a zis el, apoi când vom fi pegătiţi ca să-l convingem pe tat-to, atunci o vom arăta. Bine?

-Bine. Aşa şi facem.

-Cred că aşa va fi mai bine. Bun?

-Bun!, bunele, eu încă n-am terminat de-o citit, că-i tare groasă, dar şi interesantă. Am citit în ea o povestire despre un câne, am uitat cum îl cheamă, dar voi răsfoi deseară unde am citit, şi-ţi voi spune. El tot era învăţat, cum matale îl înveţi pe Şaric, şi acolo, cânele l-a apărat pe stăpân de nişte hoţi. Iaca vezi, cum ne spuneai şi matale, că cânele poate să lucreze şi-n miliţie să prindă hoţi. Aşa, că tăţâca n-are dreptate. Noi am să-i arătăm cartea asta şi se va muia.

Cum zici?

-Foarte bună ideie, nepoţele... Chiar îmi place. Aşa şi vom face cum zici. Merge?

-Da, bunele...

Şi chiar aşa şi s-a întâmplat, cum noi făcusem planurile cu bunelul.

Într-o zi tata a venit acasă cu bidarca, la amiază, şi tocmai eram toţi in casă, numai ce întrasem de afară şi ne suisem pe cuptor să ne încălzim de la frig. M-am folosit de moment, când a întrat el în casă, şi am coborât cartea de pe horn, şi i-am dat-o bunelului, şi îi zic, de parcă nici n-a fost înţelegere între noi, să-i arătăm cartea tatei:

-Bunele, iaca în cartea asta pe care acum o citesc, am găsit nişte desene, cum sunt înhămaţi cânii la sanie, iar din urmă îi mână un om cu biciuşca. Tocmai cum i-ai înhămat şi matale. Bunelul n-a zis nimic, dar trăgea cu ochii ciulind urechile ce va spune tata. Tata într-adevăr, a atras atenţia la ceea ce eu am spus, şi îmi zice:

-Ian arată-mi să văd şi eu.

I-am răsfoit cartea, pănă am dat de desenul cu cânii înhămaţi (deşi puteam şi să n-o răsfoiesc), doar ţineam minte şi pagina, de câte ori am privit la ea, dar ca tata nimic să nu suspecte, din partea noastră (bunelului cu mine), am deschis-o la desen, şi i-am întins-o tatei. El a luat-o atent în mână, a privit desenul, a mai răsfoit cartea, şi m-a întrebat:

-Da cine a scris-o, Vasilică?. Şi de unde-s oamenii iştea?

-Jack London, i-am spus, a scris-o. El a fost un scriitor american.

-Da de ce spui că a fost? El ce nu mai trăieşte?

-Nu... A murit chiar de tânăr mai demult, i-am spus. Iar evenimentele despre care el a scris în carte, s-au petrecut la Alasca, unde-s troiene numai şi gheţari. Iaca pe-acolo nu departe în mare a făcut armata la marină badea Ion Turtureanu. Poţi să-l întrebi şi pe dânsul. Şi tuca ştie de asta, chiar el şi mi-a spus. Acolo în afară de câini nici n-au la ce înhăma săniile. Mai sunt şi cerbi, dar mai puţin îi înhamă decât câinii. Ei mai mult sunt folosiţi pentru carne, lapte şi blănuri. Iar câinii sunt mai răbdători şi mai iuţi. Dar şi mai devotaţi, i-am spus.

-Eu încă mai citesc cartea, vezi cât e de groasă?. Este tare înteresantă. Dacă o să doriţi, o să vă povestesc, înainte de culcare. Bine?

-Bine!, mi-a zâmbit el, dacă reuşeşti s-o citeşti, că tare-i groasă. Ai de buchit în ea până la Paști. Oare când a dovedit el s-o scrie? Ş-apoi, cred c-a scris-o în limba lor. Cum zici?

-Da... în limba engleză. Ai dreptate, tăţâcă, i-am spus. A scris-o în altă limbă. Apoi au tradus-o în limba rusă cineva care ştie limbi mai multe. Ş-apoi cineva din moldoveni a tradus-o şi în limba noastră.

-Vezi, câţi au trebuit să muncească doar la o carte?

-Dar face, căci, acest scriitor, deşi a trăit puţin, a scris mai multe romane, povestiri şi este citit de toată lumea.

-Da cum poate să-l citească toţi, dacă sunt o sumedenie de ţări?, a intrat în convorbire şi bunelul.

-D-apoi, n-ai înţeles tătuţă?, ia zis tata bunelului. Numai ce ne-a spus băiatul, că sunt oameni care cunosc mai multe limbi, şi traduc cartea dintr-o limbă în alta. Iaca aşa şi ajung în toate ţările...

-Şi-i bine! -a mai adăugat el, căci astfel pot să afle mai mulţi despre lucruri importante şi interesante. Iaca, şi noi, dacă nu era cartea asta, avem să ştim ceva despre el? Cum îi zice la scriitorul aista american?

-Jack London, răspund.

-Apoi cine ştia de London aista, dacă nu erau oameni care să cunoască mai multe limbi? -a continuat tata. Nu-i aşa? Sunt şi la noi scriitori, dar cum puteau să ştie ei despre cele ce se face la polul nord? Ei pot să scrie despre noi, ce se face aici în Moldova. Şi, cred eu, dacă cineva din moldoveni cunosc şi alte limbi, apoi se poate de tradus şi cărţile noastre, astfel şi americanii şi alte naţiuni să ştie ce se face şi pe la noi. Am dreptate, cum spuneţi?

-D-apoi, matale, ce nu ştii că Mihai Eminescu, Ion Creangă şi mulţi alţi scriitori şi poeţi, sunt citiţi în toată lumea? Şi-i clar că-s citiţi nu în limba originală, adică în limba noastră, dar tot prin traduceri.

-De ei am auzit şi eu, a menţionat bunelul. Mai ales, cel cu poveşti, căci mi-ai citit şi tu, Vasilică, nu odată. Vezi că ţin minte?

-Da! -a zis tata iscoditor, cât îi de bine să ştii carte, şi să poţi citi! Aşa că este foarte bine că citeşti cărţi, -şi a tras atenţia înspre mine, ce voi răspunde, căci eram pregătit şi aici din timp să-l conving pe tata în cele ce mai înainte tata le privea suspect. Ba chiar câte odată ne spunea că pierdem timpul cu cânii şi cu alte jocuri, pe care le inventa mereu bunelul. Gândind astfel, tatei i-am răspuns:

-Dar, ei, tăţâcă, şi am dorit să continuu convorbirea despre cei de la polul nord, care înhamă câinii şi m-am grăbit să-i povestesc măcar oleacă tatei, în susţinerea bunelului, -înhamă, nu ca bunelul un câne ori doi, ei înhamă o haită întreagă, căte cinci şi mai mulţi.

Vezi cum îi la dânşii? Da matale îl ocărăşti pe bunel, de parcă face un lucru nedemn de matale, cum spui adeseori. Eu însă am altă părere, i-am spus:

-Şi care-i părerea ta?, m-a întrebat tata.

-Apoi bunelul face un lucru poate neobişnuit pentru unii din sat... Dar le face foarte bine pe toate cu iscusinţă şi dragoste. Iaca cum... Ş-apoi nu la fiecare din sat îi venea ideea să înhame cânii la sanie. Poate de-atâta alţii nici nu înhamă cânii, ei nici nu ştiu, se vede de aşa ceva, sau nu se pricep, cum s-o facă. Căci nu-i chiar atât de uşor, cum se pare la prima vedere. Am dreptate, bunele? Cum matale spui?

-Amu, după ce mi-ai arătat în carte, cred că ai dreptate. Nu se mai pricepe chiar fiecare a dresa un câine, sau şi mai mult, să-l înhame. Iaca cum, la care, tata, neavănd argumente contrarii la celea ce numai ce am spus eu şi bunelul, a răspuns doar:

-Voi vedeţi, să nu vă loviţi cu sania..., că cânii…, dă..., ca cânii..., de unde poţi să ştii ce doresc ei să facă, şi ce zace-n el, că dă, este un animal, cum n-ai da-o. Ei pot s-o apuce şi pe dealuri, sau s-o ia razna pe alte drumuri... Să fiţi atenţi cu ei. Că este şi lume, care o apucă „aiurea pe şleau”, cum spunea tata mereu, de ce-i care fac lucrul „teap-leap”, adică fără suflet şi fără pricepere, da nu mai spun de un câine. Cine poate şti ce minte are câinele şi ce vrea el să facă? Dar dacă o să vă purtaţi bine cu dânsul şi n-o să-l înrăiţi, apoi se poate şi de-l învăţat.

Am văzut şi eu la circ câini învăţaţi, dar cu ei se ocupau oameni specialişti pe câini, şi pe care îi învăţau de mici, când încă-s ţânci. Dar unii gândesc că trebuie doar să-l legi cu o frânghie de gât pe câine, şi tot cu aceeaşi frânghie de sanie, şi gata!, urcă într-însa şi te va duce ca vântul. Nu mai este chiar aşa? Aici, eu nu spun de voi, cred că m-aţi înţeles corect? -şi a continuat:

-Iaca, chiar dăunăzi, am văzut, cum Ion a lui Cozma Pâcălău dresa şi el un câine. Văzând că nu vrea să tragă la sanie pe drumul drept, l-a dus în vărful dealului, nu departe de unde vara erau stânile, şi s-a suit în sanie să-l dreseze, cum ziceţi voi. Şi dă, dacă-i vale mare, sania vrei nu vrei, fără să fie trasă de câine s-a pornit la vale, şi-a luat viteză, târâind după ea şi câinele cu funia de gât şi pe Ion în sanie. Săracul de câine urla şi scheuna, de parcă îl jupuia de viu cineva.

-Vedeţi, ce dresare a făcut el?, că altă dată câinele cum o să-l vadă pe Ion cu sania numai o să-l muşte, altă dată să ştie să nu-şi bată joc de el. Iaca cum eu gândesc despre dresarea câinilor? -şi a continuat vorba ceea „Nu toată pasărea ce zboară, se mănâncă”.

După ce-a plecat tata la lucrul lui dintotdeauna, la cârmuirea sovietului sătesc, unde era şi oficiul lui, ca brigadier, stând de vorbă cu bunelul, -iam, spus:

-Ţi-am zis, bunele, că se va muia. Eu îl ştiu pe tata. Numai trebueşte să-i lămureşti, cum iubeşte el să spună, să-i argumentezi ceea ce spui şi el se-nmoaie. Nu odată m-am convins. Aşa că, mâine pregătim câinii şi sania şi mergem la plimbare. Las' să râdă cei din sat, că nu ne mai doare acum nici în cot. Principalul că tata de-acum este adeptul nostru şi ţine cu noi. Aşa că lumea din sat n-are decât să-şi roadă limba degeaba. Punem şi butoiul cel din lemn, şi-i ducem apă de la fântâna noastră bunelului Grigore Cireş. El totuna n-are apă bună, iar pe frigul ista şi pe omăt lui îi vine greu să aducă cu căldările tocmai din partea cealaltă de sat. Aşa că chiar se va bucura. Bun!

-Bun, a zis bunelul, dar asta va fi mâine, când mă voi întoarce de la lucru (înspre seară bunelul trebuia să plece la paza de noapte), la ferma de porci, care era lângă ferma de vaci, şi iazul numit Valea Işcalăului, undeva vreo trei kilometri de la noi de-acasă după sat pe partea stângă. Numită şi mahalaua Burghelea.

-Avea bunelul o mare dragoste faţă de câini, nu se despărţea de el, practic nicăieri, şi la lucru şi la vânat, la pescuit, căci era un câine dresat tot de bunel (uneori şi tata), după convorbirea cu noi despre Jack London... Noi îi ziceam câne-lup, cumpărat de bunel de la un vânător special pentru a-l dresa, de specie „ovcearcă” aşa-i spunea, şi l-am numit Şaric. De ce anume la numit Şaric, şi nu altfel, nu ştiu. Dar acest nume le-a fost pe plac la toţi. Se vede, că aşa bunelul a dorit...

Înspre seară, bunelul şi-a pregătit toate celea necesare de mâncare, ca să plece la paza de noapte, la ferma de porci a colhozului (fiind la pensie mai lucra paznic).

Îşi lua cu el o bucată de slănină, o căcilie de usturoi, o ceapă, o hrincă mare de pâne coaptă acasă de mama, un burlui cu apă de la fântână şi le punea în sania pregătită deja. Şi înhămând doi câini, căci mai avea bunelul şi o căţea pe care o chema Volga, pe care o înhăma doar pentru el, în nişte hamuri făcute special pentru câini, a scos câinii cu sania în drum, iar noi din urmă îl petreceam. În drum, bunelul se aşeză binişor în sanie, strângându-şi poalele cojocului sub picioare, să nu-i fie frig, dar şi nu să se târăie pe omăt, pornindu-se la drum, zicând:

-Hei...! Hei...! Hei...! fârtaţilor,
Ascultaţi-mă acum
Iute să pornim la drum!
-Hei...! Hei...! Hei...! căluţilor,
Să vă-nhăm eu azi şi mâine,
Voi să mă plimbaţi pe mine!!!

Şi câinii, fără să fie mult rugaţi, sau mânaţi cu biciuşca, s-au pornit din loc la drum împreună cu bunelul. Iar la vale de la poarta noastră, sania nici nu trebuia trasă, căci, luneca iute, atingându-le uşor picioarele dinapoi, că erau nevoiţi s-o ia la fugă, ridicând în urmă spulber de omăt.

Noi îl petreceam pe bunel până la marginea drumului de-vale lângă iaz, până la cotitură. Ajungând acolo pe jos din urma saniei, mai departe îl petreceam cu privirea, până dispărea în zare. În zilele senine îl vedeam chiar şi până la casa buneilor Cireş.

Iată aşa iarna, bunelul, de trei ori pe săptămână pleca la paza de noapte la ferma de porci.

Iar a doua zi când se întorcea acasă, ne aducea sfeclă de zahăr şi cartofi copţi în soba cu jăratic din lemne luate de acasă din vişin, prune, mere special pregătite pentru a coace sfecla şi cartofii în jăraticul de pomi fructiferi. Poate de aceea şi gustul lor era deosebit, în special, a sfeclei de zahăr coaptă.

Ţin minte acel gust şi pân' acum. Atunci pentru noi era o mâncare de delicatesă. Noi îi spuneam la sfecla coaptă marmeladă.

Astfel mi-au rămas în amintire clipele cele petrecute cu bunelul Nicolae Procopciuc, cu lungimea de-o zi doar descrisă cum am reţinut-o şi eu în minte. Dar căte astfel de zile fericite am petrecut noi împreună cu bunelul acasă la frageda noastră copilărie! Căci dacă-mi amintesc de toate, fac o carte. Şi de ce nu? Dacă nu eu, atunci cine poate s-o facă?...