O zi cu ghinion...

În memoria bunelului Nicolae Procopciuc (1888-1968),
cel mai bun şi iscusit învăţător pentru mine…

Într-o zi de vară cu călduri cumplite afară, căci era în luna iulie, mama mi-a dat o însărcinare, după ea, foarte importantă şi cu responsabilitate. S-o plimb pe sora mai mică, cu căruciorul prin ogradă, până când va adormi. Căci, necătând, că, în afară de mine, mai era sora mai mare, oricum, cu căruciorul, aşa se gândea mama, este mai binevenit unui bărbat. Eu atunci aşa şi am înţeles. Iar mai departe, după cum vor fi circumstanţele, şi cât va trebui plimbată prin ogradă până când va adormi. Dar ce responsabilitate putea fi de la mine, când şi eu eram cu câţiva ani mai mare, decât sora pe care trebuie s-o plimb. Şi m-am gândit eu pe dată în mintea mea, că puteam să fiu liber, şi să-mi caut de joacă, după ce va adormi. Căci, „ci ca ci”, dar de joacă oricând ne găseam, fără să mai stăm mult pe gânduri. Aşa şi s-a întâmplat şi atunci.

Dar, s-o luăm de la început, şi să vă povestesc ce s-a întâmplat în acea zi frumoasă şi călduroasă de vară, fiind pentru mine, într-adevăr o zi cu ghinion. Era cam aşa pe la amiază. Cu călduri insuportabile. Căci se simţea acea temperatură mare în jur, chiar şi plimbându-mă şi prin ogradă pe sub copaci la umbră. În jur zumzăiau muştele fără încetare. Vara-i chita lor. Bunelul, mi-a pregătit căruciorul. I-a uns roţile cu solidol, un fel de unsoare ca marmelada, şi la culoare şi la consistenţă, dar care la soare se topea şi ea. Şi avea şi-un miros specific. Mama a aşezat-o pe sora binişor în cărucior pe-o pernă, după ce o hrănise bine se vede, căci nu mai plângea, cum se auzea numai ce, ţipând de se auzea mahalaua în jur. I-a pregătit şi o horboţică, cu care a acoperit căruciorul să nu pătrundă muştele şi s-o trezească din somn. Eu, fiind ascultător până la un timp, am tras căruciorul prin ogradă, până când mă obosisem de tot. Sora nu se mai auzea plângând. Dormea bine şi adânc, se vede. Şi-i evident, după atâta plimbare prin ogradă. Graţie bunelului, care a uns binişor roţile la cărucior, că nu mai scârţâiau deloc, cum erau mai înainte neunse. Cu aşa scârţâit, care te durea chiar şi inima, nu mai putea să adoarmă, nu numai copilul din cărucior, dar nici cei din jur. Şi pe dată, chiar şi m-am gândit: -Nu întâmplător, cred eu, şi bunelul a uns bine roţile să nu scârţâie, -căci nu se mai odihnea nici el pe prispă. -Dar poate şi greşesc. Când mă gândesc astfel, căci, bunelul oricând o făcea din suflet. Şi nu doar pentru el, cât pentru cei din jur. Aici rudenia nu era principalul motiv. Am înţeles despre ce acum scriu, mult mai târziu. Dar, nu în zadar, se spune: mai bine mai târziu, decât niciodată.

Între timp, eu i-am tras binişor horboţica ceea pe faţă, să n-o mănânce muştele, m-am gândit în sine; că ar fi bine să plec oleacă la scăldat, până când una-alta! Şi fiind copleşit de căldurile de-afară, de-mi venea să mă scald şi eu ca găinele pe uscat, m-am gândit, că ar fi bine să trag o fugă până la iazul, care era chiar nu departe de noi, şi să mă răcoresc puţin. Căci ceilalţi băieţi din mahala, care de o seamă cu mine, care puţin mai mari, nu aveau astfel de ocupaţie ca mine, erau demult în iaz şi se scăldau şi ghiloseau în apa caldă cu mare plăcere. Puţin mai deparete de locul obişnuit pentru scăldat, erau întinse pe apă, şi câteva undiţe. Se vede că cineva dintre cei mai mari, în afară de joacă, mai foloseau timpul şi cu folos, prinzând peşte. Dar, nu prea se prindea peşte atunci, când în jurul undiţilor era atâta gălăgie, că peştii fugeau departe în mâl.

Bunelul, ca întotdeauna, era pe prispă, şi se odihnea la umbră. Mama trebăluia prin casă, cu muruitul pereţilor cu var. Era ocupată, că chiar s-o întrebat ceva, n-avea când nici să mă asculte, nu să-mi mai răspundă ceva. Dar pe ea nici n-aveam de gând s-o întreb, căci ştiam precis că n-o să-mi dea voie să plec la scăldat. Tata, ca întotdeauna, era pe câmp. El avea ocupaţia lui şi cred eu, că-i era pe plac, căci să te plimbi cu căruţa cu calul toată ziulica mare, după mine nu era mai mare plăcere. Dar, aşa-mi erau gândurile atunci, la acea vârstă. Căci când acum mă gândesc, câtă responsabilitate avea el, fiind brigadier pe toate câmpurile satului, nici nu-mi vine a crede... Toată nădejdea era la bunel, căci, dacă mă purtam bine cu el, oricând îmi dădea voie să mă joc, fără să mai ştie şi părinţii. M-am apropiat de bunel şi încet, să n-o trezesc pe sora din somn, -l-am întrebat:

-Bunele, pot să merg şi eu oleacă până la iaz să mă răcoresc, -căci sora doarme liniştită. Am acoperit-o bine, că nici muştele n-o sperie. Iar până când se va trezi, eu mă întorc înapoi. Vreau şi eu, ca toţi copiii, să mă scald oleacă. Matale doar ştii că pot deja să înot. Cum mi-ai arătat. Cum zici?

-Păi, cum spui, dacă te întorci repede, fără să mai observe mamă-ta, apoi n-ai decât s-o ştergi cât mai repede. Altfel te va vedea şi atunci nu te va mai lăsă la scăldat. Dar nici tat-to dacă vine de pe deal, nu-ţi mai dă drumul. Aşa că eu te înţeleg. Şi fugi cât nu-i târziu.

Eu, atunci, auzind cele ce mi-a spus numai ce bunelul, am luat-o la fugă spre iaz. Eram îmbrăcat doar în chiloţi, căci căldurile erau atât de sufocante, că nu mai sufeream nici o cămaşă pe mine. Poate de-atât nu purtam nici cruciliţa pe care mi-o puse la gât mama, fiindcă nu sufeream nimic pe mine. Şi mai ales pe astfel de călduri.

Era undeva după amiază, când am plecat. Soarele era încă sus, dar de undeva din depărtare, pe cerul senin, apăreau insuliţe albastre-închise de nori, ce prevestea, că timpul în curând se va schimba. Şi nu înspre bine. Aşa nori, oricând aduc ploaie. Uneori, chiar şi cu furtună. Ştiam precis, căci nu odată, fiind cu mama pe deal la prăşit, ni s-a întâmplat să văd astfel de nori, care se mişcau c-o viteză uimitoare, şi de la care îmi era groază. Iar acum, din când în când mai adia un vântişor, dar încă călduţ. Îmi făcea impresia, că el se deprinde cu căldura, după care, pe neprins de veste, va aduce ploaia însoţită şi de răceală.

În depărtare, ca dintr-un butoi, se auzea un tunet înăbuşit, dar care dispărea deodată. Dar atunci gândurile-mi erau doar la scăldat. Cu atât mai mult, că apa era atât de caldă, că-mi părea că-i fiartă la foc. Toţi, mahalagiii care se săturase se vede de scăldat, se pregăteau să plece acasă. Unii dintre ei, mâncând mere, prune, care şi ce avea, pe malul iazului. Se vede, că mai aşteptau să privească, ce va fi mai departe cu tunetul, care din ce în ce părera că este tot mai aproape şi mai aproape de noi. Deşi după sunetul lui îmi părea că este încă hăt departe, şi ci ca ci, da de scăldarit reuşesc eu. Dar, care până când nu aducea ploaie. Şi doar vântul, din ce în ce înteţea să bată, aducând de-odată şi stropi mari şi reci de ploaie.

Mă scăldam în plăcerea mea de unul singur, fără ca să mă grăbesc acasă. Căci, necătând la ploaia, care din ce în ce era mai aproape, cu stropii mai deşi, apa din iaz, mi se părea că se încălzeşte tot mai tare. Ştiam acest secret de la bunel: că apa din iaz, când afară plouă, se face mai caldă. El mi-a povestit. Dar nu apa se încălzeşte, ci aerul rece şi bătut de vânt, devine tot mai rece, iar apa din iaz, care toată ziua a fost încălzită de soare şi de vântul cald, aşa şi rămâne caldă, că nici nu-ţi dă voie să ieşi din ea. Şi mi-a mai spus, că pe aşa ploaie peştele se prinde tare bine. Când l-am întrebat pe bunel, da de ce se prinde anume pe ploaie, mi-a răspuns:

-Pentru că şi peştele iubeşte ploaia. Atunci apa devine mai tulbure, şi mai caldă. În afară de aceasta, ploile, mai ales cele mari, care rup şi maluri, cu apa de pe dealuri, mai aduce şi multă hrană pentru peşti. De aceea ei ies la suprafaţă, să-şi caute de mâncare. Cred că ai văzut şi tu, cum sar ei bucuroşi din apă?

-Am văzut, bunele, şi n-o dată. Dar eu aveam altă părere, de ce peştii, când plouă, ies de la adâncime la suprafaţă, şi privindu-l atent, ce va răspunde, am continuat. Eu gândeam, că ei ştiu că oamenii, vor să-i prindă, de-aceea şi când îi apa liniştită, stau la fund în mâl. Iar când îi tulbure, adică pe ploaie, ei se plimbă fără grijă, ştiind că pescarul nu-l vede. Matale ai ştiut de aşa ceva?

-Chiar este interesant. Şi să ştii, că versiunea ta nu-i lipsită de logică.

-Dar vezi că peştii nu-s ca oamenii, să aibă raţiune. Aşa că, este discutabil. Dar să ştii că mi-a plăcut logica ta. Bravo!

Iată astfel de gânduri îmi veneau mie atunci, când mă ghiloseam în apa caldă. Am uitat de toate pe lume, de parcă eram numai eu, ploaia şi iazul. Aşa s-a întâmplat atunci şi cu mine. În aşa clipe, uiţi de toate. Şi nu-ţi mai aduci aminte de nimic pe lume. Recunosc acum, că chiar uitasem şi de promisiunea mea dată bunelului: că voi veni cât mai repede acasă... Dar să vezi, că a fost drept cel care a spus; „nu se lovesc gândurile de-acasă cu cele de la piaţă”. Iaca şi eu acum, am nimerit în aşa situaţie.

Ploaia devenise atât de deasă, că deja nu se mai vedea nici cerul şi nici soarele. Şi doar picăturile de ploaie care făceau bulbuci şi pleoscăiau la atingerea lor cu apa din iaz, îmi aduceau aminte, că trebuie să mă grăbesc. Căci putea fi o ploaie şi mai mare, cum s-au mai întâmplat nu odată în sat, şi despre care îmi aduceam aminte cu teamă.

Am scos chiloţii, i-am spălat, i-am scurs (de parcă aveau să se usuce pe ploaie şi înşiraţi pe apă), şi i-am întins pe apă, cu gândul, că după ce mă cufund încă o dată, îi voi găsi, şi mă voi întoarce acasă.

Aşa şi am făcut...

M-am cufundat odată sub apă, ca ultima oară.

Iar când am ieşit la suprafaţă, ia chiloţii de unde nu-s! Atunci, iute, m-am cufundat încă de câteva ori, poate voi da de dânşii, dar fără succes. Se vede, că erau de-acum în mâl pe undeva. Caută-i dacă poţi! Aşa şi nu i-am mai găsit.

-Acum, ce-i de făcut? Trebuiam să mă întorc acasă.

-Dar cum?. Căci n-aveam mai mult nimic din haine. Şi-mi venise deodată o jale mare de mine, că nici nu ştiam ce să fac, şi ce să întreprind.

-Cum să apar eu acasă în halul ista?

-Dar dacă dau cu ochii de tata?

Numai gândindu-mă la astfel de întrebări, de-acum îmi era frică. Dar, dacă într-adevăr, întorcându-mă acasă îl întâlnesc pe tata? Căci, după timp, era şi vremea când el venea pe-acasă, să mănânce.

-Ce mă fac eu atunci?

Eram împăcat doar cu una: bunelul era acasă, şi mă gândeam eu, că pe ploaie nu se va porni nicăieri pe la feciori, cum o făcea adeseori. Încă bine, că afară ploua, şi din ce în ce mai tare, astfel, lumea n-avea ce căta pe drumuri, ca alde mine, dar se dădeau la dos de ploaie. Poate asta mă va scăpa şi mă voi întoarce binişor acasă, fără să întâlnesc pe cineva în drum spre casă. Căci de ruşinea ce-o aveam, îmi era şi greu să mă gândesc la aşa ceva. Îmi venea greu să mă gândesc: ce putea să se-ntâmple, să mi se întâlnească cineva pe drum, mai ales de seama mea, că nu mai avem loc în sat. Muream de ruşine nu alta.

Aşa, atunci mă gândeam eu, când tuchiluş, prin ploaie, pe sub garduri, am venit repejor acasă, că nici eu singur n-am înţeles, cum. Încă bine, că păpuşoii din grădină erau oleacă mărişori. În orice caz, când am ajuns în grădină, mi-au venit şi gânduri mai bune: voi trece repejor în casă, să nu fiu observat de mama. Bine, că ploua aşa de tare, că chiar să fi avut ceva îmbrăcăminte pe mine, oricum o scoteam. Dar nu şi chiloţii, căci deodată puteam fi întrebat în primul rând de mama:

-Bine, şi te înţeleg c-ai scos cămaşa. Dar de ce şi chiloţii? Ori chiar nu ai ruşine?

Dar, se vede, că şi de data asta, îngerul meu ocrotitor, m-a salvat.

Căci, când am ieşit din păpuşoi, pe-afară nu era nimeni. Şi-mi trebuia să fac doar câţiva paşi, ca să fiu de-acum în tindă. Mi-am luat inima în dinţi, şi aşa am şi făcut. Dar, m-am dus nu în casă, unde era mama cu toţi ceilalţi, ci în şopron, unde ştiam că pe cuptor sunt haine. M-am urcat repejor pe cuptor, unde erau hainele noastre, a copiilor, de schimb, şi m-am îmbrăcat, de parcă aşa şi nu s-a întâmplat nimic.

Apoi am ieşit afară şi m-am aşezat cumincior pe prispă şi aşteptam parcă ceva. Dar ce aşteptam? Ca să-mi mai treacă din timp şi să fiu ocupat cu ceva, până când ai casei mă vor observa, am luat un măr, care se afla la o întinsătură de mână de pe prispă, şi am început a roade din el. Şi mâncam cu aşa o poftă, de parcă n-am mai văzut mere de când eram. Şi tot aşteptam. Nici eu singur nu ştiam: ce anume? Dar, trebuia să fiu calm, şi să nu mă provoc cu nimic. Chiar nici cu vreo întrebare, pusă nelalocul ei.

În sfârşit, trăgând cu ochii în ogradă, unde lăsasem căruciorul cu sora, nu l-am văzut. De parcă bunelul, sau mama, aveau să-l lase acolo, unde eu l-am lepădat, şi, încredinţându-mă că nu este în ogradă, da-i undeva la dos, mi-am venit puţin în fire.

Între timp, apare şi bunelul.

Venea din ocol de la vacă. Se vede, că i-a dat mâncare. Sau poate a trecut doar cu văzutul, cum o făcea mereu bunelul în timpul zilei. Mai ales, când bătea un vânt puternic, ori ploua, bunăoară cum azi. Închidea binişor poarta, să nu sară din ţâţâni. Controla să nu se simtă rău nici un animal din ogradă... Iar eu, mi-a venit deodată în gând, am lăsat-o pe sora în cărucior în ogradă. Şi încă când?, -când afară ploua... Deşi, să fiu sincer până la urmă, şi să fiu înţeles, că n-am făcut-o intenţionat, vreau să spun, că atunci când m-am dus la iaz, încă nu ploua afară. Deci, aici nu sunt numai eu vinovat, ci şi circumstanţele, care apăruse odată cu ploaia. Dar dacă se întâmpla să vin acasă, nu cum acum pe ploaie, dar pe timp bun?, precis că bunelul era la locul lui pe prispă. Dar, oricum, de el, n-aveam niciodată frică, că-mi va face ceva. Altă treabă, dacă era tata acasă. Atunci o încurcam cu întrebările lui:

-Unde-ai fost? Ce-ai făcut? De ce aşa târziu ai venit acasă?... ori n-ai văzut că afară vine ploaia?

Şi multe multe întrebări, la care eu, atunci nu puteam să le găsesc răspuns, fără să fiu suspectat cu ceva. Dar bine, că acum nu este, căci dacă nu-i calul la poartă, înseamnă, că nici tata nu poate fi acasă. Pentru noi, copiii, mai ales pentru mine, era ca o regulă. Şi niciodată, de când mă ţin minte, n-am dat greş. Iată şi de astă dată, am scăpat. Într-adevăr, tata, încă nu venise. Iar mama, era cu copiii în casă, ţinând-o în braţe pe sora cea mică. Care după mine, trebuia să fie în cărucior afară. Şi nici prin cap, să-mi treacă: ce putea fi cu ea, dacă n-o lua la timp de afară bunelul, care era alături de ea, el mizând pe cuvântul meu de cinste. Şi gândindu-mă la aceasta, mi-a venit chiar ruşine şi mie atunci, la acea vârstă, şi că nu trebuia să procedez astfel.

Dar de-acum s-a întâmplat. Şi nimic, înapoi nu poţi să dai. Ş-apoi totul mi-a stricat ploaia. Şi nu numai ploaia... Dar şi circumstanţele rele, să-mi pierd şi unica îmbrăcăminte ce-o aveam. Dar şi ploaia, cu stropii ei mari şi răcoritori, şi apa din iaz, care nu-mi dădeau voie să mă concentrez la ceva, în afară de joacă. Acum, gândurile-mi erau doar la una;

-Ce i-a spus bunelul mamei? Unde-s eu? Şi cum de am îndrăznit s-o las singurică pe sora în cărucior?

Bunelul s-a apropiat şi s-a aşezat pe prispă, unde şedeam şi eu cuminte ca nimeni altul. Ploaia de-acum se oprise. Din nou apăru şi soarele de după nori. Iar în zare se văzu şi curcubeul, un semn bun, după cum ştiam eu din cele povestite de părinţi şi de bunel. Privindu-mă atent ce fac, bunelul mă întrebă:

-Vasilică, da unde te-ai rătăct atâta timp? N-ai văzut că vine ploaia? Sau unde-ai fost tu, acolo nici n-a plouat poate? Ce-mi spui?

-Sunt vinovat bunele... Dar asta nu-i numai vina mea.

...Şi i-am povestit bunelului toată istoria care s-a întâmplat cu mine la iaz...

Căci, cine cine, dar bunelul mă credea. Dar nici eu nu îndrăzneam să nu-i spun adevărul. Şi privindu-l, cum el mă ascultă, şi încredinţându-mă, că mă înţelege, l-am întrebat:

-Bunele, da mămţâca, ce-o zis, că am lăsat-o pe sora în cărucior, fără supraveghere?

-Da ce putea ea să spună, dacă eu i-am zis, că ţi-am dat voie pe-oleacă. Am luat toate asupra mea, aşa, că să reţii, şi altă dată să te ţii de cuvânt. Bine? Necătând la circumstanţe, cum ziceai numa ce.

-M-ai înţeles?

-Da, bunele! Am înţeles. Şi chiar îţi mulţumesc, pentru că m-ai apărat, căci de unul singur nu-mi închipuiam cum să ies din încurcătură. O să ţin minte pentru toată viaţa.

-Înseamnă, că cel care a spus „ajută-l pe om când ii greu, că când ii bine, nici nu se gândeşte la tine”, a avut dreptate, a zis bunelul, cătând cu privirea la mine, cum voi înţelege aceste cuvinte.

-Da, bunele! A avut dreptate. Dar nu definitivă, -i-am zis

-Cum adică -nu înţelegea el.

-Dar nu ştiu de ce eu cred, că chiar matale şi le-ai compus acum în treacăt. Ori n-am dreptate, cum zici?, l-am întrebat curios, căci într-adevăr, cele ce el mi-a spus atunci, le-am memorizat mecanic, dar nicidecum, nu înţelegeam sensul lor până la capăt; îmi era clar, că omul trebuie ajutat la nevoie, şi-mi părea indiscutabil acest fapt. Dar nu-mi era clar, sensul cuvintelor, să zic aşa, din partea a doua, care urmau după virgulă.

-Cum poţi să spui astfel, că, când ţi-i bine, să te gândeşti la tine? Iată cu a doua părere nu sunt de-acord. Doar, gândeam eu, când ţi-a fost greu cineva te-a ajutat. Da? Te-a ajutat. Atunci reiese, şi-mi părea că am dreptate, ca să-l ajuţi pe cel care ţi-a făcut un bine, când şi lui îi va fi greu cândva în viaţă.

-Nu-i aşa?

Iată astfel de lămurire o înţelegeam. Şi nu cum mi-a spus-o atunci bunelul. Deşi, dacă-ai căta, el a avut dreptate, cred eu. Sau poate a vrut astfel să mă controleze, cum eu gândesc, şi dacă voi proceda corect în viitor.

Căci, într-adevăr, dacă cineva te-a ajutat cu ceva, este necesar, ca şi tu să faci acest lucru indiscutabil în orice circumstanţe nu te vei afla.

În orice caz, doar astfel ar trebui să procedeze oricare om, dacă i-a mai rămas ceva din omenie. Cred eu, bunelul, când a spus cuvintele acelea, aşa şi s-a gândit. Dar nu l-am întrebat. Căci şi aşa i-am făcut atâtea probleme, că dacă afla despre toate tata, aveam să roşim amândoi: unul pentru că a făcut acea faptă nedemnă, (aici mă refer la mine). Şi altul care a ascuns cele întâmplate (este clar, că bunelul). Dar el a făcut-o doar din consideraţiuni bune, cu speranţa, că eu voi recunoaşte cele ce s-a întâmplat, şi prin faptele bune de mai departe, mă voi îndreptăţi în faţa lui, şi nu numai.

Astfel, bunelul ne încerca să afle, dacă educaţia pe care el ne-o promova, este corectă, şi dacă noi, copiii, vom creşte oameni cinstiţi şi devotaţi celor, care ne cresc şi ne educă.

Aici bunelul, ca psiholog, a avut perfectă dreptate.

Căci aşa şi s-a întâmplat, cum gândea el. Scriind aceste cuvinte, care mi-au rămas în memorie, deacum este dovadă, că pentru mine acea zi cu ghinion, mi-a fost de învăţătură pentru toată viaţa...

Recunosc..., şi-mi pare bine, că n-am uitat de sfaturile bunelului.

Da!... Scumpă-i omenia, ca să vezi!... Şi mai ales când ai în jurul tău aşa prieten ca bunelul...