luni, 21 ianuarie 2013

Bunelul, noi şi Şaric

Într-o zi de iarnă, eram cam la vârsta de 6 ani, încă nu umblam la şcoală, iar fratele Ion mai mic cu doi ani şi şase luni, bunelul Nicolae ne scoală din somn, adresându-se la noi în şoaptă:

-Hai, băieţi, sculaţi, altfel pierdeţi toată frumuseţea de azi. M-am gândit o joacă şi totodată pentru voi va fi şi sport la aer curat. Ia uitaţi-vă afară, cât de frumos a nins! Şi mai ninge încă.

Şi într-adevăr, când am privit afară pe fereastra îngheţată şi ornamentată frumos cu diferite figuri, înainte de a ne îmbrăca, era tocmai cum ne-a spus bunelul. Înseamnă că ceea ce-a gândit el cu joaca de astăzi, va fi interesant. De când aşteptam noi aşa o zi frumoasă de iarnă!

Ne-am îmbrăcat binişor, cum se cuvenea iarna în paltoane cu guler, vreo câteva perechi de pantaloni şi, încălţaţi în pâsle, cu cuşmă cu urechile în jos şi legaţi sub barbă. Şi neapărat ne îmbrăcam mănuşi din lână de oi împletite ori de mama ori de mâca Cireş, căci de când mă ţin minte când am început a înţelege, ele mereu împleteau mănuşi, colţuni, sfitere şi altele. Nu mai vorbesc de stative la care ţeseau covoare toată iarna. Şi doar odată cu sosirea primăverii, nu mult înainte de Paşte, scoteau stativele din casă şi se începea pregătirea de această mare sărbătoare. Într-un cuvânt se începea curăţenia generală prin muruit pereţii cu var şi vopsitul uşilor, ferestrelor, podului şi podelelor, că şi acum simt acel miros proaspăt din casă. Şi o făceau în fiecare an.

Iar înainte de a ieşi afară, bunelul ne mai înfăşura cu fularul, acoperindu-ne gura să nu tragem aer rece să nu răcim, oricând amintindu-ne:

-Să respiraţi aer numai pe nas, altfel puteţi să răciţi şi să căpătaţi „guturai”, aşa-i spunea el la răceală. Şi noi îl ascultam pe bunel, în măsura posibilităţilor, căci când ne porneam la joacă, vrei nu vrei, fularul se deplasa în jos pe barbă, şi nu mai înţelegeam cum noi respirăm aerul în piept, la care când bunelel ne observa, ne spunea:

-Vedeţi, de-amu sunteţi cu nasul plin de muci, eu ce v-am spus? V-am preîntâmpinat doar!

Şi după ce bunelul ne sufla nasul cu degetele lui lungi, că aveam impresia că ne va smulge şi nasaul, din nou ne punea fularul la gură. Bunelul îmbrăcat ca întotdeauna, în cojocul lui legendar lung, că ajungea cu poalele lui omătul, astfel făcându-ne şi pârtie din urma lui când mergea prin ogradă, el înainte iar noi unul după altul din urmă. Bunelul era tot în pâsle, dar mai era încălţat încă cu ceva care noi nu înţelegeam ce sunt şi pentru ce s-a încălţat aşa, la care el în serios ne spunea:

Vedeţi, cum? -Voi ieşiţi numai la joacă. Eu, însă, mai lucrez prin ogradă. Dau mâncare la porci, fân la oi, ciocleji la vacă. Apoi, după care curăţ ocolul la oi, rânesc la vacă şi la purcei, aduc apă de la fântână şi adăp toate animalele. Şi câte şi mai câte altele necesare pentru casă. Iar ca să nu se ude pâslele, încalţ şi „caloşii”, aşa le spunea bunelul, (încălţăminte din gumă nu înalte, doar până la căpută, care se încălţau pe pâsle). Ascultându-l pe bunel ce spune, eu l-am întrebat:

-Bunele, da de ce nu ne-ncalţi şi pe noi aşa? Că la noi de-atăta joacă tot se umezesc picioarele. Cred că-ai văzut şi matale când veneam uzi de afară. Când ne descălţai, chiar ne spuneai că suntem uzi la picioare. Nu mai spun de mama, când ne vedea în astfel hal, ne ocăra:

-Iar, v-aţi udat picioarele? V-am spus să nu umblaţi cu pâslele prin apă?, mereu ne dogenea mama, şi matale, dar mai rar, la care eu răspundeam:

-Mănţâcă, n-am fost prin apă, noi doar ne-am jucat prin omăt. Iar omătul la căldura picioarelor mele se topeşte şi se face apă. Cu ce sunt eu vinovat?

-Văd că multe mai înţelegi, răspundea cu zâmbet mama, şi ne lăsa în pace. Dar nici odată nu uita să ne pună pâslele la uscat pe cuptor. Nouă, la copii, după atâta joacă afară şi obosiţi, câte odată, ne venea greu să ne descălţăm, nu să mai avem grjă de ele. Dar pentru ce mai este bunelul, mama, tata? Căci noi eram mici şi nu înţelegeam multe. Principalul, atunci era ca noi să-i ascultăm. Şi spun acum sincer. Nu ieşeam din cuvântul lor, în orice caz la vârsta copilăriei fragede. Dar să mergem mai departe şi să-mi amintesc ce-a fost în acea zi, care chiar de dimineaţă era atât de frumoasă.

Soarele se ridicase abia puţin deasupra dealului din faţa casei şi părea atât de mare şi puternic, cu raze strălucitoare în jur, prefăcând şi câmpul alb acoperit de omăt într-o culoare fantastică de frmoasă. Dar razele lui căzându-mi pe faţă, nu simţeam acea căldură, pe care o simţeam vara, n-avea el puterea ceea, dovadă, omătul alb şi scârţiitor, care nici n-avea de gând să se topească. Anume această calitate a soarelui de iarnă, şi-mi plăcea mai mult. Astfel, prelungindu-ne nouă jocurile de iarnă atât de frumoase şi interesante, care mi-au rămas pe toată viaţa. Şi nu întâmplător, îmi plăcea cel mai tare acest anotimp. Câte odată, când luam vorba de iarnă cu mama, ea îmi spunea:

-Tu gândeşti că în viaţă totul este întâmplător? Şi tot ea continua să răspundă la întrebarea ei, căci ce puteam eu atunci să-i răspund?. Totul ce se face pe pământ, se face numai cu voia Celui de Sus, cu voia mântuitorului...

-Gândeşti că întâmplător te-ai născut iarna, şi încă într-o zi mare şi însemnată de Sfântul Vasile?

-Nu ştiu, mănţâcă! i-am răspuns.

-Atunci ascultă ce ţi-oi spune eu. El, cel de Sus, ştie totul. Fiindcă el este atotputernic. El ştie, că tu iubeşti iarna. Şi încă mai ştie, că gândeşti mai mult ca alţii. Şi anume, acest anotimp, iarna, îţi place mai mult. Citeşti tot mai mult iarna, şi multe, multe altele…

-Mănţâcă! i-am spus. Cui nui e clar, că citesc mai nult iarna? La fiecare copil îi clar. Căci, când mai poţi să ai atâta timp liber, dacă nu iarna? Iar aici… care şi cu ce se ocupă: care se joacă, care doarme, care citeşte. Aşa că, ceea ce spui matale, nu-i atât de convingător.

-Ce vorbeşti, fecioraşule? Nu spune nimic, dacă nu ştii, sau nu eşti încrezut. M-ai înţeles?. Şi a continuat:

-Cel de Sus ştie totul.

-Iată de aceea a şi făcut să se-ntâmple aşa, ca să vii pe lume iarna.

-Mănţâcă, nu-nţeleg nimic.... Cum el putea să ştie, ce eu gândesc despre iarnă dacă eu nici nu eram încă atunci?

-Doar ţi-am spus, că el nu-i un om simplu, dar atotputernic. El totul ştie despre fiecare. Fără voia lui aici pe pământ nu se face nimic. Nu cade un fir de păr de pe cap la cineva, fără ştirea lui. Acum ai înţeles? -a întrebat încă odată mama, privindu-mă ce voi mai răspunde şi la astă întrebare. Eu însă, n-am răspuns nimic, fiindcă nu ştiam ce să răspund. Dar că cel de Sus ştie totul despre toţi, nu prea m-a bucurat. Căci putea să ne afle ce mai facem noi, ce puneam la cale, cu fratele, cu jocurile şi altele fără ştirea mamei, dar fără ştirea Celui de Sus? M-a pus pe gânduri.

-Am ieşit afară, în faţa casei împreună cu fratele Ion şi sora mai mare Nina. Bunelul ne aştepta, dar de astă dată fără sanie. Noi, curioşi, l-am întrebat:

-Bunele, dar unde-i sania?. Sora Nina, văzând că nu-i sania, i-a spus bunelului:

-Bunele, eu mă duc în casă, că mama mi-a dat de cusut la „canva”, şi am de lucru. Iar când v-aţi duce în drum cu sania să mă chemaţi şi pe mine. Bine?

-Bine, Ninuţă, a răspuns bunelul, noi azi avem cu totul altă ocupaţie. Ca la armată, serioasă. Aşa că fetele nici n-au ce face aici. Du-te la mam'-ta şi ajut-o prin casă. Şi a continuat mai departe:

-Azi v-am spus, va fi mai interesant. Şi, luându-l pe fratele mai mic de mână, ne-a dus în ogradă lângă poartă, unde omătul era curăţit de el, şi ne-a spus aşa:

-Astăzi o să ne ocupăm cu dresarea lui Şaric, câinele nostru. Adică, să-l învăţăm să ne asculte, şi să facă ceea ce noi îi vom spune. Dar până când să fiţi atenţi ce o să facem pentru asta. Trebuie să ne pregătim minuţios. După care va urma operaţiunea principală secretă. M-aţi înţeles?

-Bine, bunele, dar unde-i câinele? De ce ne-ai adus aici la poartă, dar fără câine?, i-am zis eu.

-Priviţi la mine ce-o să fac, şi pe urmă vă pun pe voi să lucraţi şi privi la noi, dacă suntem de acord. Eu n-am înţeles nimic, nu ştiu fratele. Iar bunelul ne lămurea mai departe:

-Vedeţi, asta-i o albie, mam'-ta în ea spală rufele, iar noi vom folosi-o penteu a prinde vrăbii, şi ne arătă cum. Punem albia pe o parte, rezemată de băţul ista, de care legăm o aţă lungă până în şopron.

-Ionel! Mergi la mamă-ta şi adă nişte grăunţe. Ea ştie de unde, se adresă bunelul către fratele. Ion, îndată cum a auzit porunca, s-a dus repede în casă, după grăunţe. Peste câteva minute s-a întors cu un pumn de grăunţe de popuşoi şi i le-a dat bunelului. Bunelul, frecându-le în mână, de parcă trebuiau încălzite, privindu-ne pe noi, ne-a zis:

-Iaca punem grăunţele aici la mijlocul albiei, şi-i gata!

-Vasilică, mi-a zis, apucă capătul aţei şi fugi cu dânsa în şopron. Bine? Iar eu cu Ionel, o să aşteptăm după gluga ceea de ciocleji din grădină, să-ţi dăm de ştire, când vor veni vrăbiile la mâncare.

-Bunele, l-a întrebat Ion, noi ce nu putem să le hrănim şi aşa, fără albie? Să aruncăm grăunţe prin ogradă, şi vrăbiuţele vor veni să mănânce, dacă le va fi foame.

-Nu! Nu putem, pentru că noi nu ne-am pregătit să le hrănim, dar vrem să le prindem prin şiretlic, altfel încearcă şi le prinzi din zbor. Ai să le poţi prinde?. Cum te gândeşti?

-Nu, bunele! Nu putem!

-Iaca vezi? Da tu spuneai. Nu-i atât de uşor să prinzi orice pasăre din zbor…

Nu trecuse mult timp, că vrăbiuţele au făcut câteva zboruri pe deasupra ogrăzii noastre, şi-au venit la mâncare aşa cum o făceau mereu în alte zile, fără ca să-şi mai dea seama că se va întâmpla ceva cu ele. Ciugulind din grăunţe, şi încredinţându-se, se vede, că nimeni nu le încurcă, sub albie s-au strâns mai multe ciupind iute grăunţele. Atunci, bunelul privind în partea mea, mi-a făcut semn cu mâna cum ne-am înţeles. Eu am tras brusc de aţă (cum mi-a arătat bunelul), şi repede am ieşit să privim ce-am prins.

Când am venit afară la faţa locului, albia era cu faţa în jos, iar în jur nici o vrăbiuţă. M-am gândit de-odată, că s-au prins sub albie.

Între timp a venit şi bunelul cu Ion din grădină. Bunelul, încetişor, a băgat mâna sub albie, şi din mulţimea de vrăbii, care venise la mâncare a scos doar una. Când a ridicat albia, celelalte bucuroase c-au scăpat neprinse, şi-au luat zborul în cer de unde au venit. Dar n-au zburat prea departe de locul unde a fost prinsă doar una. Aşa şi învârtindu-se mai mult de asupra ogrăzii, se vede că şi lor le era jale de vrăbiuţa pe care noi am prins-o. Dar n-aveam ce face. Trebuia să fie prinsă. Altfel bunelul nu putea să ne lămurească mai departe ce vom face.

Eu, privind la bunel mirat, dar totodată trăgem cu ochii şi la stolul de vrăbiuţe care zburau de asuipra noastră, parcă dorind să ne zică, că nu facem bine dacă prindem vrăbiuţe în aşa mod şi cu şiretlicuri, l-am întrebat:

-Bunele, da nu ţi-i jale de ea. Căci este şi ea vie. Ia priveşte cum celelalte se învârtesc asupra noastrpă, de parcă vor să ne roage să-i dăm drumul. Cum zici?

-D-apoi, Vasilică, altfel cum vom îndeplini misiunea secretă, despre care v-am spus adineaori, dacă nu vom avea nadă. Iar ca nadă ne va servi vrăbiuţa. Acum este clar?

-Clar, bunele, dar totuşi... parcă mi-i jăle de ea.

-Bunele, da de ce ai prins doar una?, a întrebat şi fratele Ion.

-Mai multe nu trebuie, a răspuns.

-Da pentru ce ne trebuiesc ele. Doar nu-s hulubi, să le mâncăm?, a mai îmtrebat încă odată fratele...

-Iaca şi pentru ce v-am sculat eu din somn asatăzi. Cel mai interesant se începe acum. Iar culminaţia va fi mai departe. Voi aţi auzit vreo dată că sunt câini care lucrează la circ?

-Da de unde, bunele noi nu umblăm la şcoală, cine să ne spună?

-Ascultaţi-mă ce voi spune şi voi demonstra eu, şi ve-ţi şti şi voi, continuă bunelul. Acei câni sunt dresaţi, adică învăţaţi de oameni. Iaca şi eu, şi cu ajutorul vostru, vom 'cerca să-l dresăm pe Şaric. Iaca pentru asta şi ne va trebui vrăbiuţa. Cum vă uitaţi voi la asta? Doriţi să mă ajutaţi?

-Da, bunele! Dorim!

-Dar cum?, am întrebat noi curioşi.

-Iaca, cu această întrebare, voi singuri şi aţi răspuns la întrebarea, de ce ne trebuieşte vrăbiuţa. M-aţi înţeles?

—Nu prea, bunele, -am răspuns noi scârbiţi. Căci într-adevăr n-am înţeles nimic. Deşi, bunelul, ne-a povestit ce doreşte să facă. Dar, oricum, aşa-i era tactica lui, să mai lase loc pentru multe întrebări.

Căci, după cum spunea el, prin întrebări, copilul devine mai învăţat şi mai deştept. Adică, doreşte să afle mai multe. Dar cine doreşte să ştie mai multe?, -decât, doar acel care se interesează, şi deci, doreşte să ştie şi mai mult. Iar interesul către multe altele ce se fac pe lume, vine odată cu vârsta. Şi cu cât creşti mai mare cu atât doreşti să cunoşti şi mai mult

-Atunci, ascultaţi-mă atenţi, fiindcă fiecare dintre voi ve-ţi avea misiune importantă. M-aţi înţeles?

-Da, bunele... Deşi, încă nu ştiam nimic ce se va petrece mai departe. Însă când am auzit de misiune specială, n-am putut să spun că nu înţeleg, căci bunelul, putea să nu ne mai arăte mai departe ce se va întâmpla.

De aceea, când am auzit de misiune, şi mai ales importantă, m-am bucurat, şi aşteptam de-acum cu gurile căscate, ce va spune bunelul. Iar bunelul a continuat, să ne lămurească ce trebuie de făcut, căci mai rămăsese lucru de rutină pănă ni s-a încredinţa misiunea specială. Dar n-aveam ce face! Trebuia să facem tot ce ne spunea bunelul, căci după cum zicea el:

-Nu lucrul final e cel mai important pentru un om, care se străduie să facă un lucru deosebit de altele, deşi omul spre asta şi tinde, dar procesul de pregătire minuţios, gândurile, îndoielile şi altele.

-Pricepeţi ce eu vreau să vă spun?, ne întrebă el a câta oară.

-Câte ceva este clar, dar nu de tot, am răspuns eu ca să nu-l supăr pe bunel.

El însă, privindu-ne, că noi suntem captivaţi de evenementele care se vor petrece mai departe, a continuat să ne dea sfaturi:

-Acum, Ionele, adă ţârnicile (chibriturile) de la mamă-ta. Bun?

-Bun, bunele. Dar mama nu mi le va da. Ea spune că noi, copiii să nu îmblăm cu ţărnicile.

-Spune-i că eu te-am trimis, altfel n-o să ţi le dea, şi va avea dreptate. Copiii nu trebuie să îmble cu chibriturile, fiindcă-i periculos. Vezi că şi voi ştiţi de asta. V-am spus nu odată. M-aţi înţeles?

-Da, bunele!

Fratele atunci repede plecă în casă şi peste câteva minute se întoarse cu chibriturile şi i le întinse bunelului.

Acum mergem la plita de afară şi facem un foc nu mare. Mai departe singuri ve-ţi înţelege.

-Dar pentru ce, bunele, mai trebuie să facem şi foc afară?. Eu nu vreu să mă-ncălzesc, -a zis fratele, privind şi eu la dânsul mirat, căci m-am priceput ce vrea să facă bunelul. Însă nu eram încrezut că aşa este.

-Să pârlească vrăbioara, m-am gândit eu, şi s-o deie lui Şaric s-o mănânce. Dar am dat greş şi eu, căci bunelul avea cu totul alte planuri, despre care am înţeles puţin mai pe urmă. Dar până acum trebuia să facem toate cele necesare, de pregătit totul, pentru operaţiunea principală. După cum spunea şi el, era o misiune secretă, despre care nu trebuia să ştie nimeni, chiar nici mama. Dar n-am mai întrebat-o noi pe mama, dacă ştia ea ce vrea să facă bunelul împreună cu noi. Căci pe noi ne interesa acum procesul de pregătire, cu atât mai mult, că dacă era o misiune specială şi secretă, nici nu trebuia de-o întrebat pa mama. Astfel, cum ne preîntâmpina bunelul, puteam fi demascaţi, şi nu reuşeam să facem operaţiunea pentru care ne-am pregătit o jumătate de zi.

Bunelul a scos câteva cercuri de la plita de-afară, şi a aprins focul cu câţiva ciocălăi, muindu-i dintâi într-o cană cu gaz. Focul s-a aprins de-odată cu pară mare, după care a început a arde încetişor. Dar nouă dintr-o parte nici nu ni se vedea. Procesul cu focul era urmărit de bunel, şi era clar şi pentru noi, fără a mai da întrebări, de ce?

A înţepat vrăbioara pe o sârmă groasă, şi încetişor câte oleacă, atingând-o de para focului o pârlea. Penele au ars repede, împrăştiind miros de pene arse, care cu nimic nu se deosebea de penele arse de alte păsări cănd le pîrlea mama.

Încet cu încet, vrăbiuţa fiind părlită la jăratic, a început a mirosi ca un hulub. Bunelul n-a mai aşteptat mult, şi privindu-ne pe noi miraţi, a zis:

-Gata...!

Acum începem operaţia secretă...

A legat vrăbiuţa de un picior cu o aţă nu mai lungă decât fratele Ion în înălţime, şi dându-i capătul ei lui, i-a spus:

-Te duci cu ea trăgând-o pe jos, peste tot, unde doreşti, dar mergi numai unde-i curăţit omătul, pe părtie, după casă, prin ogradă, poţi să treci şi pe lângă fântână. Mai în scurt cu cât vei merge mai încurcat, cu zigzaguri, cu atâta cânelui îi va fi mai greu de căutat. Iar cu cât îi va fi lui mai greu de căutat, cu atât el va deveni mai învăţat, căci se va strădui cu mirosul să găsească vrăbiuţa ascunsă. Este clar? Se primeşte şi la noi ca la Suvorov. Voi ştiţi ce spunea el la soldaţii lui?

-De unde, bunele să ştim? Noi nici nu ştim cine-i el.

-Apoi ascultaţi ce voi spune eu...

El le spunea la soldaţi, să nu se lenevească şi să muncească cât mai mult şi mai bine, că ei o fac pentru dânşii, să devină mai puternici. Într-un cuvânt, ca să fie clar pentru voi, el spunea aşa: „Cu cât e mai greu la-nvăţat, cu atât e mai uşor de luptat”

-Voi cum gândiţi că el a câştigat atâtea lupte înzădar?, ne-a întrebat bunelul.

-Nu... Nimic n-a fost înzădar, a continuat să-şi expuie gândurile sale bunelul mai departe. Căci pentru ca să învingă, cum vă mai spuneam, ei au muncit foarte mult şi din greu. Prin iscusinţă, prin învăţătură, dar şi prin multă muncă. Iaca cum era Suvorov şi tot secretul pe care îl avea...

-Bunele, am întrebat eu, -fără să-l întrerup până acum, căci bunelul povestea atât de interesant, că noi îl priveam cu gurile căscate, dar nu ştiam cine-i acel Suvorov.

-Da cine-i Suvorov, despre care spui matale? Iaca despre Ştefan Cel Mare, care i-a bătut pe turci, am citit şi în cărţi, şi ştiu că a fost şi Domnitor al Moldovei. Dar cine-i Suvorov nu ştiu.

-Aşa-i că este interesant, a continuat el. El nu mai trăieşte. Asta a fost demult. Încă când erau împăraţi la ruşi. Nu mai ţin minte, cine era împărat atunci. Că atunci erau mai multe femei împăraţi, nu bărbaţi. Şi bunelul enumera vreo câteva pe care le ştia (Elizaveta, Ecaterina, Pavel). Dar atunci când era Suvorov, împărat era Alexandru I, dacă nu mă greşesc. Şi ca orice om, care avea merite mari şi succese în lupte, era invidiat se vede, dar împăratul nu-l stima la justa valoare. Până când n-a înţeles (după un câştig decisiv în luptă), că Suvorov era o personalitate deosebită în iscusinţa militară pe timpurile celea. Iar ca conducător de armată, şi pentru iscusinţa militară şi vitejiile lui a fost numit „generalisimus”, adică cel mai mare pe toţi soldaţii armatei ţariste de pe-atunci. Iaca cum... De aceea a şi rămas în istorie.

-Câţi ani au trecut de-atunci?

-Credem că mulţi, bunele...

-Foarte mulţi, nepoţeilor. Dar memoria despre el nu dispare.

-Vedeţi cum?

-Când ve-ţi merge la şcoală, învăţătorii au să vă povestească. Iar dacă nu, voi singuri să întrebaţi. Sau să citiţi în cărţi. Bine?

-Bine, bunele,-am răspuns eu cu fratele în cor, dar puţin ce am înţeles despre ce ne-a spus el. Însă n-am îndrăznit să-i mai dau întrebări, căci misiunea cea secretă avea să se lungească şi mai mult. De aceea am tăcut. Dar, având şi noi o misiune importantă, dacă şi-a amintit şi bunelul de Suvorov, aşteptam ce ne va spune mai departe. Nu ştiam ce însărcinare îmi va da mie...

-Iaca, acum aţi înţeles? Căci, cu cât mai greu îi va fi cânelui când noi l-om învăţa, cu atât mai dresat şi capabil la lucru va deveni el. Aţi înţeles?

-'Nţeles, bunele! Bine! Voi face cum ai spus, i-a răspuns fratele.

-Iar tu, s-a adresat bunelul la mine, te duci în şopron.

-Acolo este un butoi de lemn deşert cu fundul pe el. Te bagi în butoi, pui binişor fundul la loc să nu fii văzut şi taci chitic (adică ca peştele în apă).

Eu aşa şi am făcut. Şi aşteptam, să văd ce-o să fie mai departe cu misiunea secretă. Aveam frică, chiar să tuşesc mai tare, doar aşa înghiţeam noduri uscate. Dar n-aveam ce face, trebuie să aştept, să nu stric operaţiunea.

Până a îmblat fratele cu vrăbiuţa pe aţă prin locurile ce i-a spus buneleul (mai cădea şi pe jos, de lunecuş), până s-a dus bunelul să dezlege câinele, până câinele a început a zburda prin ogradă de bucurie că i-au dat drumul la libertate, căci el nu ştia de misiunea specială, a trecut o mulţime de timp, că mie de-acum îmi venea să ies, să mă demasc. Dar aducându-mi aminte de bunel, câtă pregătire s-a făcut pentru acest lucru final şi aşteptat de noi, că mi-a mai venit putere să rezist, să nu mă fac de râs. Ş-apoi mi-am adus aminte şi de Suvorov, despre care povestea bunelul, şi m-am mai ogoit oleacă. Eu doar nu ştiam ce face fratele afară. Poate s-a demascat demult, de care pe urmă voi râde eu de dânsul. Da dacă–i invers?. Şi eu voi fi demascat? M-am luat în mâini şi aşteptam ce va fi mai departe. Încă bine că mie nu mi se vedea nimic din butoi, că precis stricam treaba, văzând cum câinele nici n-are de gând să vină în şopron, nu mai spun să mă găseasă în butoi, cu fundul pus la loc, iar fratele mereu se luneca şi cădea pe jos. Şi doar când bunelul l-a apucat de bot, şi l-a atins de locul pe unde a mers numai ce fratele cu vrăbiuţa mirositoare târâind-o pe pârtia de omăt, şi câinele încet, încet, a prins la azart, se vede că i-a venit miros de carne coaptă, a început a se învârti prin jurul casei, pe lângă fântână, prin ogradă, tot pe urmele pe unde a fost fratele. De-acum se auzea cum latră prin ogradă, şi mare mi-a fost mirarea, când m-am trezit cu el lângă butoi, agăţându-se cu labele dinainte să mă vadă. De unde putea să ştie el, că vrăbiuţa pe care fratele a târâit-o atunci, era la mine, şi avea mai pe urmă bunelul să i-o dea, doar după sfârşitul misiunii secrete. Aşa şi s-a întâmplat. Eu am ieşit din butoi, i-am dat vrăbiuţa bunelului, care împreună cu fratele au ajuns cânele din urmă, aruncându-i vrăbiuţa cânelui, pe care a mâncat-o cu gust.

-Iaca şi misiunea secretă, despre care v-am spus eu dimineaţă. Cum, v-a plăcut? Aţi înţeles pentru ce ne-a trebuit numai o vrăbiuţă?

-Da, bunele, am înţeles, după care, l-am întrebat:

-Acum Şaric este dresat? Poate să lucreze şi el la circ?, -la care bnelul ne-a spus:

-Ca să lucreze la circ, trebuie să munceşti mult cu dânşii. Iar, să-l înveţi trebuie de început de mici, când încă-s ţânci. Atunci şi reflexele lor devin mai condiţionate.

-Dar Şaric tot are calităţi bune....?

Vezi cum te-a găsit în butoi.

De-amu poate să lucreze la miliţie, pentru a găsi hoţi. Cum vedeţi, este şi el oleacă învăţat, dacă ne vom ocupa cu el mai des. Vedem noi, ce se poate de făcut cu el. Bunelul avea în vedere să-l înhame la sanie. Dar asta-i altă istorioară, despre care voi povesti mai departe.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu