Eminescu, Eminescu

Eminescu, Eminescu!
Îngerul credinţei noastre
În Luceafăr tu prin vers
Ne-ai deschis imensitatea!

Eminescu, Eminescu!
Conştiinţa noastră sfântă
În Luceafăr tu prin vers
Ai cântat întreg pământul!

Eminescu, Eminescu!
Am fost doar o naţiune
Şi Vieru-aşa prin vers
A dorit să ne adune!

Eminescu, Eminescu!
Conştiinţa naţională
Şi Vieru-aşa prin vers
Avea dragostea de ţară!

Eminescu, Eminescu!
Ce se-ntâmplă azi la noi?
Nu-i Vieru-Eminescu
Eu vă plâng pe amândoi!

Eminescu, Eminescu!
Eşti Luceafărul de Sus
Te asemeni c-o planetă
Eşti aproape de Isus!

A iubit acest pământ

A iubit acest pământ
Pân la ultima suflare.
Şi cu Eminescu-n gând
A plecat spre steaua Mare!

A iubit acest pământ,
Vatra doinelor străbune.
Viaţa lui e-un legământ
Pentru noi urmaşi rămâne!

A iubit acest pământ,
Doina noastră ce suspină.
Întristat  cu dor plângând
Pe Carpaţi şi Bucovina!

A iubit acest pământ,
Graiul nostru românesc,
Îngrijorat fiind oricând
Să păstrăm tot cei firesc!

A iubit acest pământ,
Mama, ţara şi semenii.
Nu este nimic mai scump
Cu ce poţi să le asemeni!

A iubit acest pământ,
Zbuciumul în codrul verde,
Păsările-n zori cântând,
Vestitorii primăverii!

A iubit acest pământ,
Ca pe-un strugure de poamă
„Albinuţa” rând cu rând
Scrisă-a fost cu dor de mamă!

A iubit acest pământ,
Apa Prutului ce curge,
Două maluri împărţând
Ţara România scumpă!

A iubit acest pământ,
Liniştea în dimineaţă.
Cu-alfabetul lui cel scump
Copiii să-nceapă viaţa!

A iubit acest pământ
Pân la ultima suflare.
Spre Eminescu cu avânt
Să mai pună-o lumânare!

O ţară-ntreagă s-a trezit

O ţară întreagă s-a trezit
Din veşnicul ei somn,
Doar când Vieru a murit
Înflăcărat Poet şi om!

N-a mai răbdat durerea grea
De toate rele ce se-ntâmplă
În ţara Basarabia
Dorea doar bine cu cuvântul!

Având un dar Dumnezeesc,
Ce-apare o dată în milenium
Cu Eminescu-n gând şi-n vers
Înveşnicit e, fără vremuri!

De mic copil fiind orfan
Avea credinţă mare-n oameni,
Poetu-n versuri peste ani
A proslăvit-o şi pe mama!

Care nu poate fi vândută
De nimeni pe acest pământ
S-o preţuim că-i cea mai scumpă-
Acesta-i ultimul cuvânt!

Iar noi  cei care astăzi plângem
Pe-acest Poet în ultim drum:
S-avem izbândă, să învingem,
Să fim o ţară de români!

Alături de semenii lui

Mărinimos şi fericit era
Alături de semenii lui.
Cu–amară lacrimă plângea
Destinul Basarabiei.

Cu sufletul curat oricând
A plâns el ţara mult trudită
Cu România sfântă-n gând
Şi soarta ei mult pătimită.

Fiind creştin dintre cei sfinţi
Mereu vorbea cu Dumnezeu
În lume pace, pe pământ
Să înflorească neamul său.

N-avea nimic în suflet rău
Şi la duşmani le dorea bine,
Precum şi sfântul Dumnezeu
La toţi ne-arată calea bună.

Plânge Prutul şi suspină

Plânge Prutul şi suspină -
Toată ţara-n lung şi-n lat
Că poetul nu mai vine
Azi spre stele a plecat.

Şi bătrânul nostru Nistru
Curge-n vale zbuciumat,
Astfel îşi exprimă plânsul
Că poetul ne-a lăsat.

Bucovina-i tristă tare
Plânge-n hohote cu lacrimi
Toată România Mare,
Petrecândul spre Luceafăr.

Iar prin codrii veşnici mândri
Cucul cântă-ndurerat,
Astfel îşi exprimă gândul
Poetu-n Rai s-a ridicat.

Doamne, cu ce a greşit Poetul
Dacă l-ai luat grăbit?
Iar de a plecat El merită
În Rai să fie ocrotit.

Poetul nicicând nu moare

Poetul nicicând nu moare
Doar se-nalţă în cer Sus,
Fosta-i munca cu sudoare
Se odihneşte-n Univers!

Poetul nicicând nu moare
El vine în orice casă,
Ne–aminteşte-n primăvară
Cât e viaţa de frumoasă!

Poetul nicicând nu moare,
Au rămas cărţile lui
Moştenire pentru ţară,
Pentru generaţii noi!

Poetul nicicând nu moare,
El nu pleacă în deşert,
Iar cum vine primăvara
De poet îşi amintesc!

Poetul nicicând nu moare,
Oricând vine-n poezie,
Este scump la fiecare
Mă alină şi pe mine!

Poetul nicicând nu moare,
A plecat în Univers,
Şi cu dorul doar de ţară
Ne mai scrie câte-un vers!

Poetul nicicând nu moare,
Se preface într-o stea.
El de Sus ca lumânarea
Veşnic vă va lumina!

Poetul nicicând nu moare,
El devine veşnicie,
De-a muncit el cu ardoare
El rămâne-n Poezie!

Mai mult ca fraţii

Plânge şi suspină cerul
A rămas ţara orfană
A murit poetul Vieru
Ce-a făcut doar nu dispare!

L-a iubit pe Eminescu,
El fiind mai mult ca frate,
L-a înveşnicit în versuri
Cu lacrimi au plâns Carpaţii!

Cu cît har şi câtă milă
Înălţat-au acest neam,
Iubeau ambii Bucovina
Cea furată de duşmani!

Lacrimile-au fost amare
Şi la unul şi la altul,
Au cântat în versuri ţara
În româna cea curată!

În hohote de plâns şi dor
Ambii şi-au jertfit şi viaţa
Pentru-acest frumos popor
Spre izbândă şi dreptate!

Plânge şi suspină ţara
Întreg neamul românesc
Că poetul nostru mare
Nu ne va mai scrie-un vers!

În istoria de neam
Nu s-a mai aflat să fie
Doi poeţi şi doi titani-
Vor rămâne-n veşnicie!

O veste zguduitoare

Ciclu de versuri în memoria Marelui Poet al neamului românesc - Grigore Vieru
(14 februarie 1935 - 18 ianuarie 2009)

„Vei fi, Poete, pe bolta cerească

O floare de aur, o floare albastră...

Vei rămâne simplu  şi senin

Deşi-ai lăsat durere şi suspin...”

O veste zguduitoare:
În jur clopote se-aud;
Azi poetul nostru Mare
Ne-a lăsat orfani plângând.

Patriot din neam român
Şi cu sufletul curat
Pentru pace pe pământ
El în versuri s-a rugat.

Despre dragoste şi dor
A cântat meleagul, ţara
Cum măicuţa în cuptor
Făcea pâinea coaptă mare!

Şi câte-a făcut în viaţă
Aici pe pământ rămân;
„Albinuţa” - floare carte
Scrisă cu-alfabet latin!

Va rămâne peste veacuri
Faima lui fără hotar;
Şi-acei mici ca să citească
Pe buchii din abecedar.

Cineva i-a spus că este
Un poet cu suflet mare;
Sunteţi ca şi Eminescu
Sufletul oricând vă doare.

Acelui om Mare Poetul
Cu blândeţe i-a răspuns;
Eminescu, Eminescu...
Sunt o lacrimă de-a lui.

Este-o taină-cine ştie?
În sens nimeni n-a pătruns;
Poetului ce-i dat să fie
Ca apoi să plece Sus.

Se grăbea spre Eminescu
Orişicând dorea să-l vadă;
Acolo în Universum
Domnul Sfânt le va fi paza.

O veste zguduitoare
În ziua Mare de botez;
Plânge glia, plânge ţara
Petrecându-l pe Poet.