Zâmbet în tăcere

Ce e dorul? Ce e viaţa?
De unde vin oare?
Fiecare om în parte
Îşi iubeşte mama.

Mă aştepta în prag
Cu lacrimi şi durere
Chip frumos şi drag
Zâmbet în tăcere.

În viaţă tot dispare:
Şi cerul şi pământul
De n-o vezi pe mama
Nu-i auzi cuvântul.

Sunt urmărit eu zilnic
De al mamei suflet mare.
Mereu o văd în vis
Cum chipul ei apare.

Ce e dorul? Ce e viaţa?
Cine ştie ce mai este?
Dorul mamei nu mă lasă
A fost, este, va fi veşnic!

Grea e aşteptarea

Grea e aşteptarea
Atunci când iubeşti.
Aş trece şi marea
Doar să te privesc.

Dar cum eu să zbor?
Dacă aripi n-am.
Greu îmi este dorul
E fără hotar.

Grea e aşteptarea,
Dar mai am speranţă.
Aş trece şi marea
Să te strâng în braţe.

Dar cum eu să zbor?
Dacă aripi n-am.
Fermecat e dorul
E fără hotar.

Al meu dor e ca un brad

Al meu dor e ca un brad.
Ce nu încape-n casa mea,
Cu lacrima pe obraz
Doru-mi e de mama mea.

Al meu dor e ca o floare
Ce înfloreşte-n orice clipă
Cu o lacrimă amară
Plâng pe mama mea iubită.

Al meu dor e ca un brad,
L-aş acoperi cu lacrimi,
Doar pe mama s-o mai văd
Să mai fie azi în viaţă.

Îmi vine câte odată-n gând

Îmi vine câte-odată-n gând,
Când mi-i greu pe suflet tare,
Să sparg gheaţa încălzind
Cu-a mea lacrimă amară.

Îmi vine câte-odată-n cap
Să iubesc întreg pământul,
Însă nu ştiu cum să fac
Să-mpac dorul meu şi gândul.

Mereu mama-mi vine-n vis,
Mult mă bucur orişicând,
Dar s-o văd eu într-adins,
Astfel este al meu gând.

Dorul, dragostea, iubirea,
Îmi apar mereu în gând.
Cine poate să-mi aline
Amintirile când vin?

Omul, cât el mai trăieşte
Mult munceşte zi de zi,
Doar prin fapte este veşnic
Altceva nu poate fi.

Îmi vine câte odată-n gând,
Când mi-i dor de mama tare,
Să sparg mormântul plângând
Să mai văd o primăvară!

Nimic nu poţi face

Nimic nu poţi face
Nu mă lasă-un gând
Omul cum se naşte
Stă de-acum în rând.

Şi nici azi, nici mâine
Ferm vă spun c-aşa-i
Doar un dor pe lume
În viaţa asta ai:

Dor de mamă şi de ţară
Şi de plaiul drag,
Şi de lună şi de soare,
Pe-acest scump meleag.

Unde nu m-aş duce

Preţuiţi viaţa,
Preţuiţi-o mult,
Căci ea o singură dată
E lăsată pe-acest pământ...

Unde nu m-aş duce,
Oricând mă întorc.
La casa mea scumpă
De care mi-i dor.

Mă-ntorc orişicând,
Când dorul m-apasă
La casa mea scumpă
Să-mi văd copilaşii.

Şi doru-mi de casă
Îmi vine mereu,
Deloc nu mă lasă
Şi plâng făr să vreu.

Acasă mă cheamă
Din nou nostalgia
Mă întorc în grabă
Copiii să-mi văd.

Nostalgie

La salcâmul cel din poartă
Gândul mă duce,
gândul mă-ncearcă...

Nostalgia, nostalgia,
Nu mă lasă-n pace.
Nostalgia, nostalgia,
Nici când nu mă lasă.

Orişicând mi-i dor
Unde nu m-aş duce,
Casa cu pridvor
Mi-a rămas în suflet.

Dorul mă-nsoţeşte,
Zilnic făr' să vreau,
Casa părintească
Tu răgaz nu-mi dai!

Astăzi nu e nimeni
Din cei dragi ce-au fost.
Nici mama, nici tata
Nu se mai întorc!

Ei nu pot de-acolo
Să ne de-a de ştire.
Ne-a rămas doar dorul
Şi cu nostalgia.

Dorul, nostalgia
Nicicând nu mă lasă
Casa părintească
Îmi mai dă speranţă.

Drumu-i greu...

Drumu-i greu,
iar timpul zboară...
Nici o clipă n-o rataţi
Dorul, dragostea de ţară
Cu sfinţenie să păstraţi!

Drumu-i greu,
iar timpul trece...
Să nu pierdeţi nici o clipă
Cred în ţară, ea î-mi este
Cea mai scumpă şi iubită!

Drumu-i greu,
iar timpul bate...
La uşa amintirilor
Aşa inima-mi se zbate
Când de ţară-mi este dor!

Drumu-i greu,
şi e departe...
Anii trec pe rând grăbiţi
Vă doresc doar numai pace
Fiţi în ţară fericiţi!

Tu, Basarabie

Tu, Basarabie străbună
Cu oameni iubitori de pace;
De ce mai ai graniţe de sârmă?
Ce-n două ţara ne-o desparte!

Tu, Basarabie chinuită,
Prin anii de restrişte grei;
De ce din nou eşti umilită?
De ce izbândă tu nu vrei!

Tu, Basarabie blajină,
Cu graiul tău frumos, curat;
De ce doreşti din nou să vină?
Acei cândva ce te-au furat!

Tu, Basarabie iubită,
De-ntreg poporul cel român;
De ce şi azi eşti "bolşevică"?
Cu-acei ce-ţi fac atât venin!

Tu, Basarabie cu dor,
De codrii verzi înconjurată;
Având un astfel de popor!
De ce nu vreai tu dezjugată?

Tu, Basarabie cu grai,
Şi alfabetul cel latin;
Cât timp pe gânduri o să stai?
Să ne conducă–acei şovini!

Tu, Basarabie cu fraţi,
Dar fără drumul tău spre mare;
Şi fără munţii dragi Carpaţi
De ce nu vreai împreunarea?

Tu, Basarabie divină,
Cu suflet mare şi curat;
Ţi-i dor, noi ştim, de Bucovina
Şi ea îţi este ca un frate!

Dorim o Românie Mare
De Ştefan Sfânt pe veci lăsată!
Trecând prin straşnice calvare
Oricând a fost ţară bogată!

De când lumea-i pe pământ

De când lumea-i pe pământ
A fost, este-un singur dor;
Mama-i scumpă orişicând
N-am s-o uit pân' am să mor!

În lume se mai spune-aşa:
"Cel de Sus ne face parte!"
Precum mama î-mi spunea
Rău la nimeni să nu faci tu!

Fiindcă răul se va-ntoarce
Nici nu ştii de unde-apare;
Şi doar bunătatea-ţi face
Să-ţi mângâi viaţa-amară!

De când lumea-i pe pământ
A fost, şi-a rămas un dor;
După mamă şi azi plâng
Şi-am să plâng pân' am să mor!

Poetul nicicând nu moare

Poetul nicicând nu moare
Doar se-nalţă în cer Sus,
Fosta-i munca cu sudoare
Se odihneşte-n Univers!

Poetul nicicând nu moare
El vine în orice casă,
Ne–aminteşte-n primăvară
Cât e viaţa de frumoasă!

Poetul nicicând nu moare,
Au rămas cărţile lui
Moştenire pentru ţară,
Pentru generaţii noi!

Poetul nicicând nu moare,
El nu pleacă în deşert,
Iar cum vine primăvara
De poet îşi amintesc!

Poetul nicicând nu moare,
Oricând vine-n poezie,
Este scump la fiecare
Mă alină şi pe mine!

Poetul nicicând nu moare,
A plecat în Univers,
Şi cu dorul doar de ţară
Ne mai scrie câte-un vers!

Poetul nicicând nu moare,
Se preface într-o stea.
El de Sus ca lumânarea
Veşnic vă va lumina!

Poetul nicicând nu moare,
El devine veşnicie,
De-a muncit el cu ardoare
El rămâne-n Poezie!

O veste zguduitoare

Ciclu de versuri în memoria Marelui Poet al neamului românesc - Grigore Vieru
(14 februarie 1935 - 18 ianuarie 2009)

„Vei fi, Poete, pe bolta cerească

O floare de aur, o floare albastră...

Vei rămâne simplu  şi senin

Deşi-ai lăsat durere şi suspin...”

O veste zguduitoare:
În jur clopote se-aud;
Azi poetul nostru Mare
Ne-a lăsat orfani plângând.

Patriot din neam român
Şi cu sufletul curat
Pentru pace pe pământ
El în versuri s-a rugat.

Despre dragoste şi dor
A cântat meleagul, ţara
Cum măicuţa în cuptor
Făcea pâinea coaptă mare!

Şi câte-a făcut în viaţă
Aici pe pământ rămân;
„Albinuţa” - floare carte
Scrisă cu-alfabet latin!

Va rămâne peste veacuri
Faima lui fără hotar;
Şi-acei mici ca să citească
Pe buchii din abecedar.

Cineva i-a spus că este
Un poet cu suflet mare;
Sunteţi ca şi Eminescu
Sufletul oricând vă doare.

Acelui om Mare Poetul
Cu blândeţe i-a răspuns;
Eminescu, Eminescu...
Sunt o lacrimă de-a lui.

Este-o taină-cine ştie?
În sens nimeni n-a pătruns;
Poetului ce-i dat să fie
Ca apoi să plece Sus.

Se grăbea spre Eminescu
Orişicând dorea să-l vadă;
Acolo în Universum
Domnul Sfânt le va fi paza.

O veste zguduitoare
În ziua Mare de botez;
Plânge glia, plânge ţara
Petrecându-l pe Poet.

Dumnezeu când s-a-nălţat

Dumnezeu când s-a-nălţat
Înspre cer, spre stele Sus;
Pe pămînt el a lăsat
Omului drag, dor şi cuget.

Dumnezeu când s-a-nălţat
Ca din cer să ne privească,
Omului i-a dat un sfat:
Să aibă doar bunătate!

Dumnezeu când s-a-nălţat
A-mpăcat o lume-ntreagă,
Să nu ne sfădim noi, fraţi
Şi să ne iubim tot neamul.

Dumnezeu când sa-nălţat
S-a aprins în cer o rază;
Şi în jur s-a luminat
Omenirea ca să vadă!:

„Este o putere mare
Care zilnic ne priveşte,
Şi cu lună şi cu soare
El pe noi ne ocroteşte!”