Demult n-am fost în satul meu natal

Demult n-am fost în satul meu natal,
Plecat-am eu atunci în lume singur.
Şi numai soarele cel mare după deal
Răsare şi sclipeşte-n orice ziuă.

Iar lumea cum a fost demult săracă,
Aşa şi a rămas chiar până azi,
Sunt obosiţi şi umiliţi de viaţă
Şi plâng adeseori cu lacrimi pe obraz.

Aceleaşi drumuri satul întretaie,
Când plouă apa curge ne-ncetat,
Ca peste zi din nou s-apară soare
Ce mult cu drag este-aşteptat.

Aceleaşi case vechi cu stuf acoperite
Şi prispa tuchilată de pe vremuri,
De-ţi pare că şi ea a pătimit
Ca omul viu ce suferă durere.

Aceiaşi oameni gospodari cuminţi,
Ce au muncit din greu întotdedauna,
Precum muncit-au şi ai mei părinţi,
Ce zilnic tot sperau la viaţă bună.

Doar cei cu post numai promit
Prosperitate şi belşug în toate,
Privind azi satul mă face trist
Anevoiasă este viaţa pe la sate.

Iar unde văd o casă veche-pustiită,
În care astăzi nimeni nu trăieşte,
De jale inima mi se usucă,
Şi casa ca şi omu-mbătrâneşte.

Îmi pare satul doarme în tăcere
E linişte în jur –se scurt popas.
În suflet mă apasă iar durere
Şi-o nostalgie care mi-a rămas.

Aceiaşi primăvară din nou vine
Ce-mi aminteşte şi îmi dă de ştire
Că viaţa e frumoasă şi e bună
Prin dragostea de oameni şi iubire.